Între veacurile XVII și XIX au domnit sumedenie de reprezentanți ai familiei (de origine albaneză) Ghica și în Țara Românească, și în Moldova: Gheorghe Ghica, Grigore Ghica, Grigore Ghica al II-lea, Matei Ghica, Scarlat Ghica, Alexandru Scarlat Ghica, Grigore al III-lea Ghica, Grigore al IV-lea Ghica, Alexandru Dimitrie Ghica – unii, de câte două, trei ori într-un principat ori în celălalt, așa că nu-i ușor de urmărit țintarul trecerii lor de-o parte și de alta a Milcovului, precum și dreapta cumpănire între bine și rău a roadelor domniei fiecăruia.
Dintre toți, Grigore Ghica al III-lea (în Moldova între 1764-1767 și 1774-1777) a fost până acum cel mai „la vedere” datorită atitudinii protestatare ce avea să-i aducă sfârșitul crâncen din Beilicul ieșean. De altfel, în primul moment, recenta aducere a osemintelor unui domnitor Ghica la Iași a fost grăbit atribuită de unii, până s-au mai dumirit, drept târziu și necesar gest reparator dedicat lui Grigore Ghica al III-lea – care, de fapt, de mult își doarme somnul, făr-de capul trimis la Stambul, la Biserica ieșeană Sf. Spiridon. În 1875, Municipalitatea a dezvelit un cenotaf din marmoră albă cu inscripția „Grigore Ghica VV a protestat contra luării Bucovinei”; Eminescu a scris atunci despre „Un martir al neamului care s-a împotrivit răpirii pământului strămoșesc”.
Sigur că, prea români fiind, apar acum și contestatarii de serviciu: n-ar fi vorba decât despre un fanariot oarecare ce și-a cumpărat tronul spre a putea aduna cu japca bogățiile românilor… ș.a.m.d. Aș zice, totuși, că atunci când un domnitor nepământean este ucis de străini pentru că a apărat glia noastră, merită până la capăt respectul și deplina considerație a nației! Și ar mai fi ceva de spus: toată lumea știe că Ghica al III-lea a fost ucis în 1777 de către turci. Așa-i, dar n-ar trebui de uitat că la cererea insistentă a austriecilor. Care niciodată nu ne-au prea iubit, dând mereu semne – de la răpirea Bucovinei până la mizerabila țintuire a românilor în pragul Schengen.
Aș avea și un temei personal pentru respectată reamintire a acestui al III-lea Ghica Voievod: asasinarea lui a determinat, imediat după uciderea din Beilic, scrierea celei dintâi piese de teatru în spațiul românesc – „Occisio Gregorii in Moldavia Vodae tragice expressia”. Nu se știe cine-i autorul dramei istorice medievale (poate, Samuil Vulcan?), dar atestă răsunetul larg și imediat pe care l-a avut oribilul episod din însângerata istorie a românilor moldoveni.
La ordinea zilei este însă, acum, Grigore Alexandru Ghica, ultimul domnitor al Moldovei. Aducerea trupului său chinuit și așezarea într-un monument funerar alăturat Bisericii Sf. Nicolae Domnesc reprezintă, la 168 de ani de la trecerea în neființă, un remarcabil și rezonant gest național de prețuire a nației și valorilor neamului. Se cuvin felicitați toți cei care l-au inițiat și adus la îndeplinire, de la urmașii Ghiculești (excelentă prestația tv a strănepotului Mihai Ghyka), până la președintele Nicușor, fiindcă în raclă se află osemintele unei personalități reformatoare, cu distinctă implicare în propășirea Moldovei și-n pregătirea împlinirii Unirii.
Cel care a înființat Banca Națională a Principatului, a dezrobit țiganii, a desființat Cenzura, a organizat Jandarmeria, a pus bazele departamentului lucrărilor publice, a abolit pedeapsa cu moartea, a adoptat legi agricole favorabile țărănimii, a introdus telegraful, a decretat libertatea presei, a înființat Facultatea de Filosofie și pe cea de Drept. Ar mai fi și alte înfăptuiri remarcabile ce merită menționarea – adevărat, au năboit rușii peste noi și cele mai multe dintre izbutirile lui Ghica (abolirea cenzurii, Facultatea de Drept, cea de Filozofie) au fost grabnic desființate, urmând a reveni cu greu, mult mai târziu.
Oricum, e de mirare câte abia acum ajung la cunoștință publică, și câți antecesori aproape uitați au premers acte ce aveau să treacă în contul și sarcina celor care ulterior le-au desăvârșit. Se atribuie, de pildă, „prin tradiție”, lui Kogălniceanu eliberarea din robie a țiganilor – când Kogălniceanu însuși, în discursul academic din 1891, trece limpede lui Ghica „dezrobirea țiganilor, ștergerea privilegiilor boierești, emanciparea țărănimii.”
După cum cred și susțin că Al. Ioan Cuza a reorganizat și consolidat hotărâtor Universitatea ieșeană, dar actul înființării ei se cuvine coborât cu deplin temei cel puțin până la 1835 – documente ale vremii atestă că, de fapt, în 1860, studenții și profesorii Academiei Mihăilene „s-au mutat în clădirea nou dăruită școlii moldave”.
Tot așa, Conservatorul din Iași (actuala „Academie de Arte”) n-a luat ființă în 1860, ci exista cu acte și activitate publică bine cunoscută încă de la 1816. Nu-i o încercare de știrbire a legitimității unor ctitori, ci doar o tentativă de aducere a unor onorabile prevalențe cât mai aproape de realitatea contribuțiilor rămase în cronici. Cu cât țelul era mai înalt și mai greu de atins, cu atât mai numeroși au fost cei care au muncit întru desăvârșită zidire.
Ghica a fost un precursor destoinic, drept pentru care până la urmă a fost tratat „ca la noi”: Tudoriță Balș, cel care voia să-i ia domnia, a pus în operă o mizerabilă campanie doldora de falsuri – o revistă prin care „denunța” pretinse afaceri oneroase. Kogălniceanu: „Din această broșură curge sânge, căci ea a omorât pe Domnitorul Moldovei.” Dezamăgit, Ghica se refugiază în Franța, unde aștepta să primească susținerea unionistă promisă de împăratul Napoleon al III-lea. Care nici măcar nu-i răspunde la solicitarea unei audiențe. A fost, se pare, picătura care i-a vărsat paharul amarului, și în 1857, singurul Voievod moldav care a plecat din domnie mai sărac decât intrase, se sinucide cu pușca lui de vânătoare.
