Gheorghiu-Dej și Ceaușescu: lecțiile istoriei sunt întotdeauna amare

Citesc în aceste zile o teză extraordinară de doctorat în istorie, având ca subiect cultul personalității lui Gheorghe Gheorghiu-Dej. O citesc în manuscris, pentru că nu a fost publicată. E o lucrare fascinantă, care își propune să răspundă la o grămadă de întrebări. Despre cum s-a înfiripat cultul personalității la Gheorghiu-Dej, cum s-a dezvoltat el și cum a luat-o razna. Cum s-a manifestat o acalmie la moartea lui Stalin și cum iar a luat-o spre înalturi, cu și mai mult avânt, după ce Stalin s-a răcit de tot.
Cum i s-a urcat la cap pe căile lingușelii puterea la acest pușcăriaș semianalfabet, cum și-a întemnițat ori și-a ucis fără să clipească foștii tovarăși și chiar prieteni din conducerea de partid, atunci când și-a simțit poziția amenințată. Cum l-a executat pe Lucrețiu Pătrășcanu, om cu cel puțin șapte clase deasupra lui. Cum l-a băgat la pușcărie pe Vasile Luca, care a și murit acolo, iar când acesta îi scria să-și ceară iertare, ca între foști prieteni, Dej comenta, pe marginea scrisorii: „Băga-te-aș în mă-ta!” ori „Să mă pupi în cur!”, ori și mai simplu „Să putrezești în pușcărie, alături de șobolanii tăi!”
Multe sunt explicațiile apariției cultului personalității la Dej. Una ar fi că poporul, obișnuit cu un rege la care să i se închine ca la un trimis al lui Dumnezeu pe pământ, e în stare să-și facă rege chiar dintr-un lider comunist. Iar alta că exemplul oferit de vecinul Stalin nu putea să nu fie contagios, atâta vreme cât lumina venea de la Răsărit. Dacă Stalin era adulat forțat până la descreierare, de ce nu s-ar fi contaminat și liderii din țările satelit ale Uniunii Sovietice?!
Un întreg aparat a fost pus în funcțiune pentru adularea lui Gheorghiu-Dej. Un aparat la care poporul a pus botul, fiindcă destule poezii închinate Conducătorului erau realizate de simpli oameni ai muncii.
Primul care avea să critice deșănțatul cult al personalității lui Dej, imediat după moarte, a fost urmașul său, Ceaușescu. Care apoi s-a bucurat de un și mai deșănțat cult al personalității.
De unde se vede că lecțiile istoriei sunt întotdeauna amare.