Decizia președintelui moldovean Vladimir Voronin de a se opune deschiderii a două noi consulate românești – la Bălți și Cahul – nu are legătură numai cu cererile de redobândire a cetățeniei române depuse de sute de mii de moldoveni în ultimele luni. E mai curând o declarație de principii, susținută – cu același gen de argumente – și de ministrul moldovean de Externe, dl Andrei Stratan. Reticența președintelui Voronin are mai multe surse de alimentare. Cozile din fața ambasadei României din Chișinău reprezintă una din ele. Disensiunile politice interne de la București reprezintă, pe de altă parte, un cadru prielnic pentru a se putea spune aproape orice și de către oricine – mai ales dacă este interesat s-o facă – la adresa României. Adăugați la acestea recentul episod juridico-istoric prin care, printr-o decizie a Curții de Apel București, echipa ex-mareșalului Antonescu a fost cvasi-exonerată de acuzația de a fi atacat URSS în iunie 1941 – într-ale cărei granițe se afla atunci și teritoriul actualei Republici Moldova. Adăugați și declarațiile președintelui Băsescu – una dintre ultimele a fost făcută la Bruxelles, în februarie a.c. – potrivit cărora România dorește în continuare relații privilegiate cu frații români din Moldova. Adăugați, dacă nu vi se pare suficient, repetatele revelații pe care unii savanți de la Chișinău le au despre limba moldovenească sau despre istoria republicii. Și ar mai fi. Toate acestea redau atmosfera actuală de suspiciune dintre Chișinău și București – mai ales în acest sens.
Adevărul, în măsura în care poate fi întrezărit și spus, e că România are relații privilegiate cu o parte din cetățenii Moldovei, și nu cu republica respectivă ca atare. Cele două state împart un trecut, e adevărat. Dar nu împart prezentul. România a avut drept cap-compas, după 1990, apropierea de NATO, de UE, de Occident. Moldova a fost nu cu un pas înainte, ci cu o întreagă etapă istorică. Nu mă refer la admirabilul tineret al țării, ci la cei care au fixat prioritățile statului. Evident, România e datoare să fie avocatul din exterior al Chișinăului. Dar să fim sinceri: România nu a reușit prea des sau prea bine nici să fie propriul său avocat. Să nu vindem iluzii. Nu putem face pentru Republica Moldova ceea ce nu facem pentru noi înșine. A promite mai mult decât suntem în stare înseamnă a-i înșela (încă o dată?) exact pe acei oameni care, acolo, își pun speranțe în România. Și ei nu sunt puțini.
Parcă mai ieri, fostul președinte moldovean Snegur spunea la București să „ne ținem de neamuri”. Azi, președintele Voronin spune că Bucureștiul „îi târăște cu sila” pe moldoveni spre cetățenia română. La mijloc, între aceste declarații care se bat cap în cap, se află un deceniu și mai bine de fraze promițătoare și de acțiuni care, aproape imediat, au contrazis promisiunile, ducând și mai departe suspiciunea.
