Pasionat de „drumul de fier” până la a deveni un adevărat istoric al activităților feroviare din Bucovina, George Timu, autor al cărților cu caracter monografic „Nostalgii feroviare”, „Cu Blocnotesul printre Bucovineni” și „Consonanțele Destinului”, a recidivat, de curând, cu „Haizerii din Țara de Sus”, o carte care exprimă „și un mesaj de admirație și considerație celor cărora li se adresează cu denumirea de „haizer” – după cum observă prefațatorul, ing. Gabriel Margineanu – dar și primele „săpături” (sau poate „foraje”, fiind mai în temă cu bogățiile solului și subsolului din zonă), în viața feroviarilor bucovineni, cu precădere în a celor care au cutreierat munți și văi, conducând îndrăgitele locomotive cu aburi sau a celor care le pregăteau înainte de plecare”.
Cadrul liric odată stabilit, prin prefață, ca potențial exclusiv al cititorului capabil de duioșie și de nostalgii, aflăm, de la autor, grație unui „Preambul” cum vine chestiunea cu haizerii aceștia enigmatici și tocmai de aceea provocatori: „Cuvântul „heizeri”, ce se exprimă în românește prin „haițari”, se mai păstrează de aproape o sută de ani printre bătrânii din cartierul Capu Satului” din Câmpulung Moldovenesc sau „Câmpulung Bucovina”, cum formulează autorul, preluând o denumire patriotardă, dar falsă, din perioada interbelică a acestui zbuciumat nord de țară românească a Moldovei, cum ziceau vechii voievozi.
Recuperări de memorie și necesare, și utile
Un „scurt istoric”, în care se atenționează, în lumea asta fără memorie, că în 14 aprilie 1411 se vor împlini 600 ani de la atestarea documentară a Câmpulungului Moldovenesc și a tuturor satelor din vechiul Ocol al Câmpulungului (cui să-i pese?), schematizează studiile lui Teodor Balan, cel abandonat în uitare și în bălăriile cimitirului din Gura Humorului, apoi, după vagi poticneli pe șleaurile triumfaliste ale istoriei provinciale, George Timu trece la ceea ce iubește mai mult și, de aceea, cunoaște mai bine, începând cu locomotivele „Krauss Li”, care se răsfață, într-o fotografie de epocă, pe valea Moldoviței, locomotivele „B.M.F. Praga” și „Von Meran Forester”, continuând cu „mocănițele”, care, de asemeni, străluceasc aidoma femeilor pururi tinere și frumoase doar în fotografii de epocă, și continuă cu tot felul de linii ferate, care țineau de Depoul de locomotive Capu Satului sau de remizele de locomotive din Gura Humorului, Vama și Vatra Dornei.
În paralel, autorul prezintă și „o foarte scurtă evoluție a căilor ferate la nivel mondial”, și ea bogat ilustrată cu imagini ale locomotivelor „Stephenson”, „Austria”, „Philadelphia”, „Wiener-Neustadt”, „Engerth” (denumită și „Kapellen”), ba chiar și cu două interesante fotografii care țin de istoria noastră, una, din 18 august 1888, cu ceremonia inaugurării, la Dărmănești, a căii ferate Hatna-Câmpulung, alta, din 15 august 1889, cu fosta gară din Vama, distrusă de bombardamentele anului 1918. Nu lipsesc, desigur, nici fotografiile cu realizarea tunelului Mestecăniș, dat în folosință în aprilie 1902, după o trudnică, dar iscusită ispravă a geniștilor din armata imperială austriacă. Fotografiile sunt însoțite de texte excelent documentate, pentru că și în domeniul feroviar lucrurile se schimbă, evoluează, apar locomotivele „Pflaum”, „I. Haswell” și așa mai departe, gările se modernizează, iau aspectul unui salut nemțesc în intimitatea noastră preistorică. Istorie, mărturie, recuperări de memorie și necesare, și utile.
Fruntașii, făptuitori de istorie
Adesea m-am întrebat ce s-a întâmplat cu fruntașii în muncă din diverse sectoare ale economiei funcționale de odinioară, dar n-am avut vreme să încerc vreo investigație.
George Timu, trăitor profund al lumii feroviare, singura încă profesionalizată și funcțională în România de astăzi, ne lămurește că fruntașii căilor ferate au fost și au rămas făptuitori de istorie, exemple de urmat și modelatori de caractere, sfârșind, în cele din urmă, în legendă. Unii dintre ei, precum prof. ing. Constantin Atanasiu, instructorul de școală Mihai Crețu, mecanicul instructor Gheorghe Hriscu, inginer Constantin Nasta etc. au notorietate pe deplin meritată, dar George Timu consideră (ceea ce-i și pe placul meu) că și omul obișnuit, dacă lasă urme ale trecerii sale prin viață, merită recunoștință obștească, fie omul acela chiar și un haizer oarecare, dar destoinic, precum Ion Neculea, Gheorghe Prundeanu sau Dragoș Gavriluță. Iar cartea înveșnicește și astfel de nume, încredințându-le bibliotecilor, pentru că memorie obștească nu avem.
Ion DRĂGUȘANUL
