Evadând, aparent doar, din domeniul creației dramatice, George L. Ostafi ne propune o nouă simfonie a verbului jucăuș și plin de înțelepciune în cartea intitulată „Memoria uitării” (Editura Mușatinii, Suceava, 2012).
Vorbe de duh, reflecții și vorbe meșteșugite
Venerabilul Conu Jorj, care atunci când nu scrie versuri sau piese de teatru, când nu zugrăvește icoane cu lacrimi de ceară și nu stoarce din tuburi culori cu care pictează ferestrele universului său idilic, pigulește vorbe de duh și așterne pe hârtie reflecții și vorbe meșteșugite.
În epoca individualismului exacerbat, George L. Ostafi, care se preocupă de viitorul „generației mahmure” de după revoluția din decembrie ’89, își toarce încet insomniile în fire de gând roditor.
Acceptând înțelept inevitabilele compromisuri ale vieții, conștient că dacă vrem să fim stăpâni pe viitorul nostru trebuie să ne raportăm la problemele zilei de azi, Conu Jorj, care nu este obosit chiar dacă este “vechi” – așa cum spunea Caragiale – fără a fi însă victima nostalgiilor, are dreptul să ne dea lecții de viață, cu toate că ecuațiile pe care ni le propune spre rezolvare conțin necunoscutele, neliniștile și obsesiile prezentului.
Un îndreptar de înțeleaptă viețuire axat pe valori
Prin noua sa carte, venerabilul vrăjitor de verbe ne oferă un îndreptar de înțeleaptă viețuire axat pe valori, valori pe care le proclamă cu vehemență pentru că stau la temelia permanenței și nemuririi neamului românesc.
Semănător și apărător de cultură în câteva regimuri politice, pășitor peste veacuri și…peste milenii, George L. Ostafi a topit în athanorul său de alchimist al cuvântului cu folos materia unei filosofii existențiale pe care ne-o livrează în doze mici, în pilule care, între ingredientele lor magice, conțin și sarea fină a înțelepciunii populare, cea care se cerne de la obârșii, de la rădăcini.
Spre deosebire de cei care s-au încrâncenat și nu s-au putut detașa de trecut, care și-au ratat șansa mărturisirii, George L. Ostafi este un bun interpret al partiturii pe care a compus-o.
Povețele și zicerile sale meșteșugite se însoțesc uneori cu vorbe neiertătoare, usturătoare, care scanează metehnele și viciile autohtone sau de import.
Mici insule de memorie într-un ocean de uitare
În rânduiala populară se știe că atunci când înflorește vița de vie, vinul din anul anterior se tulbură în pivniță. Așa este și cu zicerile lui Conu Jorj, când unele mustesc de înțelepciune, altele se articulează cu o sonoritate cu nuanțe agresive, aproape vulgare.
George L. Ostafi este ca vioara cu goarnă, o fascinantă deviație euterpică, o combinație, aș spune, suprarealistă.
Contând pe efectul provocator al panseurilor sale, Conu Jorj își plimbă arcușul pe strunele înțelepciunii care răsună uneori contrastant prin pâlnia goarnei. Citindu-i reflecțiile și zicerile meșteșugite se cuvine, așa cum ne-ar spune el, „să tăcem și să cumpănim”, pentru că aceste roade de gând sunt menite să scoată din adâncuri mici insule de memorie într-un ocean de uitare.
