Generalul armatei moarte

Într-una din exaltatele sale transmisii, în care totul se întâmplă fie „pe stânga!”, fie „pe partea stângă!”, Ilie Dobre ne-a informat că detectează în târgul Botoșanilor „o atmosferă inefabilă”. Ce mai încolo-încoace, limbaj elevat, omul scrie cărți!
*
Faptul că la tv, indiferent de post, sunt stâlcite numele proprii străine nu-i noutate. Mai ciudate sunt comentariile în tandem, când unul spune Lisichi și celălalt, Lisițchi. În cazul Vozniacki, aidoma: tot două pronunții diferite, una cu c, alta cu cț. Există, în grafierea celor două nume proprii, un biet c, când ignorat, când luat în seamă. Corect, se citește și se pronunță Lisițki, Vozniațki. Pe vremuri, nu începeam o transmisie sportivă înainte de a consulta fie colegul din străinătate, fie dicționarul, spre a nimeri cum se cuvine nu numai numele proprii, ci și accentul. Dar când auzi, la radio, un răsfățat comentator („am plăcerea să vă dau din nou binețe”) pocind cu stăruință denumirea capitalei Gruziei (Tibilisi în loc de Tbilisi), repetenție, adică, la capitolul cultură generală, mai că-ți vine să închizi sonorul – scapi și de excesul de informație oferit de comentatorul sclav al laptopului. O fi faza aprinsă, dar trebuie taman atunci să afli câte kilograme are Mamele, unde și când a fost botezat Puțanu. Ca și penuria de informație, excesul deranjează; mare lucru măsura în toate cele! Ca să nu mai vorbim despre tratarea telespectatorului de parc-ar avea orbul găinilor: i se spune ceea ce vede oricine de la o poștă. „Vasile dă cu capul” – asta văd, de fapt, ar trebui să aflu de ce lovește mingea astfel, dac-a fost gestul tehnic cel mai indicat, care era alternativa, care-i efectul în plan tactic. Obligatoriu la radio, comentariul de acest gen (care nu-i comentariu, ci, ades, băgarea degetului în ochi) este absolut superfluu la tv.
*
Marile echipe (vezi Barcelona) centrează cu zgârcenie și, de fapt, nici nu expediază centrări oarbe, ci vizează exact creștetul coechipierului aflat în „gura porții” adverse. Centrarea exprimă neputința și improvizația simplistă în fotbal, și-i țel suprem mai ales în diviziile inferioare, unde-i cam unicul gest „tehnico-tactic”: mingea înainte, toți după ea și, dac-ai izbutit să depășești centrul terenului, trosc centrarea, ți-ai luat de o grijă, atâta știi, atâta faci. Poate, cine știe, ține. Fotbalul de azi este mult mai complex și pretinde investiție de inteligență, creativitate, gândire strategică, of, și câte altele!
*
Mă tem că Iordănescu pupă o iconiță greșită: dacă și el, și colegul advers o invocă tot pe (să spunem) Fecioara Maria, Maica Domnului e-n mare dilemă: pe cine să fericească cu victoria? Poate ar mai trebui încercat și altceva, Sfânta Parascheva, că-i mai de-a noastră, Sfântul Gheorghe, că-i războinic, Sfântul Ilie, să dea ploaie de goluri. Există, în repertoriul ceresc, sumedenie de sfinți mai rar invocați – trebuie încercat, nu se știe de unde sare iepurele! Lăsând gluma: credința înalță, bigotismul e semn de mărginire, incultură și primitivism.
*
Și fiindcă a venit vorba de Iordănescu: nu l-am auzit, după remiza jenantă cu Grecia, să vorbească decât despre aducerea la Națională a altor jucători: ăla de acolo, ăla de dincolo. E-un semn că generalul armatei moarte nu-i deloc preocupat de esență, adică, de schimbările tactico-strategice: contează, desigur, cine joacă, dar, mai ales, ce joacă. Vrând-nevrând, ne vom califica. Dar, pentru Dumnezeu, ce facem cu fotbalul ăsta amărât și beteag în turneul final?
*
Singurul remarcat în ultimele două meciuri ale Naționalei: Torje. Chiar mi-e drag piticul, dar nu mă pot opri să invoc zicala „în țara orbilor, chiorul împărat”.
*
Daniile lui Becali la Athos s-au dovedit investiții neproductive (cu banii respectivi se putea lesne susține un centru de copii). Dar nu Dumnezeu și-a întors fața de la reprezentativa noastră, ci chiar românii. În plină criză de sistem și-n căutarea rezultatelor imediate, au recurs la calea minimei rezistențe: importul. Dacă agricultura nu rezolvă aprovizionarea cu legume, aducem gogoșari din Turcia. Ce rezolvăm importând la nesfârșit fotbaliști? Nimic. Dar chiar nimic!
*
Nu știu cât de utili s-au arătat până acum arbitrii adiționali; mă tem că… pur și simplu încurcă! Bietul Lucescu s-a pomenit penalizat cu un 11 metri inventat de arbitrul de poartă: mingea l-a lovit pe fundașul de la Donețk exact în șira spinării și… henț în careu! Neinspiratul Colțescu oficiază ca adițional într-un meci internațional. Sfatul nostru: să tacă, filosof rămâne!