Generalul armatei moarte (II)

Reiau titlul rubricii de joi (aparține cărții romancierului albanez Fazil Iskandarani) fiindcă situațiile sunt aceleași: și cu Elveția, și cu Albania, un general defazat a comandat o armată moartă. Primul gând, în minutul 93, a fost să dau curs rugăminții din westernuri: „nu trageți în pianist, face și el ce poate”, dar văzând declarația de presă absolut ineptă a lui Iordănescu („Chiar nu ne reproșăm nimic!”) am înțeles că situația este mult mai gravă decât pare. Pe de altă parte, catastrofa cu Albania reprezintă un rău necesar. Fără ea, rămâneam cu Iordănescu antrenor al Naționalei și cu fotbalul românesc pe dric. Barem așa, dându-ne cu capul de prag (cel de jos – Albania – nu cel de sus) am deschis în sfârșit ochii și s-a luat generală atitudine. Uneori exagerat de violentă (criza televizată a lui Rareș Bogdan s-a situat mult peste limitele îngăduite în gazetărie), dar de înțeles: ne-a ajuns cuțitul la os, explodează mămăliga!
„Explozie întârziată” – tot un titlu, de astă dată de film. Fotbalul nostru este grav bolnav de mult, devenind o afacere profitabilă și o mașină de stors bani pentru o gașcă de șmecheri. În orice caz, nu vârsta trebuie să i-o reproșăm lui Iordănescu: să-i dea Domnul ani mulți, în pace și onor, de arginți iubitor, ci completa defazare și, cer scuze, dar trebuie s-o spun: modestia intelectuală. Lucescu este cu 5 ani mai bătrân și a antrenat Internazionale Milano, în vreme ce Iordănescu s-a perindat pe la tot soiul de Al (Al Hilal, Al Ain, Al Hihad) ori Anarthosis Famagusta. Aduc în discuție prestațiile și validările internaționale, fiindcă și Nea Puiu o face, motivând că n-are jucători în marile echipe europene. Așa-i, dar de ce n-are și n-avem? Cine-i de vină, nu mai marii fotbalului (din rândul cărora a făcut și face dumnealui parte), care au încetat să mai mizeze programatic pe formarea valorilor autohtone, stimulând și lăsând liberă, precum generoasa Angela Merkel, invazia de străini?
Nu știu dacă Nea Puiu a fost numit politic, dar e probabil, câtă vreme a sărit ca brotacul dintr-o tabără în alta: a ajuns antrenor al Naționalei (și senator, cu o singură luare de cuvânt în două legislaturi!) după ce a susținut partidul lui Iliescu, spre a trece, fără scrupule, în rândul adepților fervenți ai lui Băsescu. Asta spune mult – recitiți-l pe Caragiale! După o întâlnire întâmplătoare și o discuție într-un avion (prin 1979) cu Lucescu, i-am publicat prima (și singura) lui carte, „Mirajul gazonului”. Impecabil scrisă: n-a trebuit să corectez barem o virgulă. Dar, mai ales, remarcabilă prin profunzimea în analiza fenomenului. Tot ce scria atunci este perfect valabil și acum, după mai bine de trei decenii! Două dintre aserțiunile lui cu caracter general, „calitatea pasei exprimă calitatea jocului” și miza pe „acea forță interioară numită curaj, angajament, vigoare”, merită luate în discuție și după scurta și jenanta prestație a Naționalei la Campionatul European. Într-adevăr, am pasat bine în ultimul meci, dar, atenție, numai comparativ cu prestația albanezilor, ceea ce nu spune nimic. De fapt și de drept, pasăm prost, nu izbutim să ținem mingea, în mare dezacord cu jocul mai tuturor competitoarelor la CE. La cea de a doua cerință am rămas nu corigenți, ci de-a dreptul repetenți… De necomparat reala altitudine intelectuală a cărții „Mirajul gazonului”, ca și oricare dintre ieșirile publice ale „bătrânului” Lucescu, cu banalitatea și mediocritatea poncifelor și truismelor școlărești, rostite de mai tânărul Nea Puiu, cu năduf și morgă, întru justificarea ultimelor eșecuri românești.
Antrenorul declară că „nu pot fi supărat pe jucătorii noști”. Rezon: ăștia sunt oamenii, cu ăștia defilăm. Cumplit de supărat s-ar cuveni, însă, să fie pe propria-i persoană, câtă vreme a ținut pe tușă cei mai tehnici și inventivi fotbaliști ai momentului și, mai ales, pentru că nu se pricepe să imagineze o idee valabilă de joc, o tactică prielnică echipei, o strategie în funcție de adversar. Nu uită și nu neagă nimeni vechile merite ale lui Nea Puiu; a rămas, însă, departe de realitățile fotbalului de azi, și nu din pricina înaintării în vârstă, ci pentru că-i încremenit în proiectele și rezolvările de altădată. Cât despre căpușarea nerușinată a fotbalului de către indivizii ce-l conduc, nici nu mai am cuvinte să-mi exprim uimirea și revolta: Burleanu (cine-i ăsta?) și-a autoacordat 250 de euro pe zi diurnă (Mircea Sandu avea 500!), în vreme ce un ministru primește 50 de euro! Iordănescu încasează 1.000 de euro în fiecare zi – sumă cu care s-ar putea întreține onorabil 3-4 centre de pregătire a copiilor și juniorilor. Doamne, ce rușine!