Am ajuns prin vară în orașul Lille, la granița Franței cu Belgia. Decepționant oraș. Urât și cu multe necazuri. După ora 22, în magazine nu se mai vinde alcool. Din cauza violenței. Frig, vânt și sărăcie, deși aia nu e sărăcie ca la noi, ci franțuzească, adică mult mai suportabilă. Și romi, destui romi. Vreo 3000-4000, exportați de marele producător mondial România. Romi care s-au instalat cu caravanele lor, lângă stadionul de-o modernitate care te lasă mască. Te izbești de romi în toate punctele de mare aglomerație din oraș, mai cu seamă în stațiile de metrou. Fură, cerșesc, sunt tot mai agresivi. Din când în când, primăria le dă ordin de evacuare. Hai, valea! Mutați-vă cortul de aici.
O româncă stabilită în Lille mi-a povestit de cazul unui rom tânăr, în vârstă de vreo 30 de ani, rămas singur cu patru copii. Nevastă-sa a dat colțul. A murit, deși avea doar 22 de ani. Se îmbolnăvise grav, iar romul – gelos și prost – nu a lăsat-o să meargă la doctor. În mintea lui nespălată de analfabetism, ea dorea să meargă la doctor pentru a și-o trage cu acesta. Că doar se știe că medicii francezi fac pasiuni devastatoare pentru femeile de origine romă din România. Mai ales pentru alea cu patru copii.
Am revăzut tema romilor din Lille luni, într-un reportaj difuzat pe canalul „TV5 Monde”. Un rom evacuat zicea că nu glumește: dacă statul francez îl mai freacă mult la icre și-l fugărește de ici-colo, el nu mai stă la discuție și își dă foc. Lui să nu-i zică nimeni unde să stea. Scurt. Era așa nervos, că mi se făcuse teamă că o să-i tragă una reporteriței de-o s-o fure pe aia somnul. E cetățean european, are drepturi, nu se întoarce în România, că nu-i place.
Nici mie nu îmi place în România, dar rămân aici. Plătesc impozite, muncesc. Și rămân uluit cum oameni de soiul ăsta, care nu știu și nu vor să producă decât caca, emit atâtea pretenții. Au doar drepturi, nu și obligații. Obligațiile sunt pentru noi, ceilalți. Ei n-au mână de dat, ci doar de luat.
Acest text este un pamflet și trebuie tratat ca atare.
