Gata!

Gata, s-a terminat! Ieri (n.r. – joi) s-a încheiat, practic, Campionatul de fotbal. „Cel mai palpitant campionat!” – crede stelistul Adi Popa. „Campionatul corectitudinii” – susține Gâlcă. Adevărat, palpitant a fost și-n cap, și-n coadă; dacă retrogradau 8 în loc de 6, ar fi fost și mai palpitant, nu? De notat un moment nicăieri văzut (cel puțin până acum): Cupa a ridicat-o întâi și-ntâi finanțatorul echipei. Pretutindeni în lume, onoarea revine căpitanului formației. În grobianismul lui funciar și lehămețit după aplauze, de care n-a prea avut parte în pușcărie, Gigi s-a năpustit la festivitatea finală și a „umflat” Cupa, trecând peste orice rânduială și regulă a bunului-simț. Dar, de fapt, ce se ascunde dincolo de uralele de la Iași și de artificiile amarului de la Tg. Mureș? Cine și-a disputat titlul național? FCSB – adică o echipă fără stadion, fără sigla cea adevărată, cu patron abia ieșit din pușcărie și condamnat tocmai pentru incorectitudine în fotbal, cel care a vândut cinic „floarea” jucătorilor taman în toiul competiției, o echipă eliminată din preliminarii europene de fotbaliștii unui sat bulgăresc și care n-a izbutit, în meciul-meciurilor, să învingă gazdele, CSMS, lipsite de patru titulari, între care cei mai buni jucători ieșeni, Onducu și Ionuț Popa.
De cealaltă parte, ASA, cu fotbaliști neplătiți de luni de zile, echipă alcătuită prin târzie reciclare a unor jucători declarați „expirați”. Așa arată vârful pricăjitului nostru fotbal românesc! Va curge multă cerneală întru comentarea acestui ciudat campionat și, desigur, vor apare tezele cele mai felurite, inclusiv acuzele de trișare în meciurile de la Iași și Tg. Mureș. De fapt, nici nu prea știu ce să zic. Aparent, s-a luptat cât se poate de cinstit, pe teren. Ieșenii au anunțat deschis o misterioasă motivație pecuniară; n-aș băga mâna în foc că gălățenilor nu li s-au fluturat promisiuni similare. Ba chiar, amintindu-mi episodul „Valiza”, mai degrabă aș crede, logic, într-o stimulare dunăreană decât bahluiană. Oricum, în teren a fost luptă cinstită, parcă în pofida afirmației profesorului Boia, care, într-un interviu pe teme sportive, susține că „Românii nu prea au cultura onoarei. Românii au cultura compromisului, au dezvoltat de secole strategia supraviețuirii.”
N-aș zice că țelul supraviețuirii exclude din start recursul la onoare; la Tg. Mureș, tocmai sinistrații și abandonații au probat rectitudine și demnitate. Cu atâta și rămân… Impresionează drama Rapidului, singura echipă cu care am simpatizat vreodată. Mai întâi, fiindcă-s fiu de ceferist și, pe vremuri, echipa din Grant chiar era a CFR-ului; acum, nici nu mai știi a cui este. Apoi, fiindcă primele mele piese mi-au fost jucate, la București, de către Teatrul „Giulești” (actualul „Odeon”), zid în zid cu stadionul. Fotbaliștii și actorii alcătuiau o mică familie acolo, se întâlneau la miuțe, la o bere, la un grătar asortat cu fumul locomotivelor cu aburi…
Directoarea Teatrului, Deleanu, dornică să aducă barem o parte din galerie în sala de spectacole, mi-a cerut insistent să scriu o piesă cu tematică sportivă (fotbal, adică…). Așa s-a născut comedia tristă „Fooootbal!”, jucată și la alte teatre din țară. Recunosc, n-a fost mare reușită, dar, mai târziu, a stat la baza a două comedii cinematografice, „Totul pentru fotbal!” și „Am o idee!”, pe care televiziunile le programează spornic și acum. Regret soarta clubului și-mi pare rău de Pancu. Adevăru-i că trebuia să se retragă de mult. Cinstit vorbind, evoluțiile lui din acest campionat au obținut o notă medie de-a dreptul penibilă și este clar că fostul ieșean vrea mult și poate puțin. Vârsta nu iartă! Sper că Rapid va reveni acolo unde-i este locul, și pentru Pancu se va găsi o modalitate de a-l păstra în structura Clubului.
O altă chestiune: golănia în fotbal. Există un golan-șef, numele lui este Șumudică și ultimele-i isprăvi ar fi în măsură, într-o țară civilizată și cu adevărat europeană, să-l elimine definitiv din lumea sportului. O gazetă s-a încumetat să tipărească, utilizând sumedenie de puncte-puncte, bateria de înjurături triviale cu care lumpen-antrenorul și-a răsplătit galeria. Nici chiar așa, „cenzurată”, nu ne încumetăm s-o reproducem! Dacă adăugăm scălâmbăielile pe marginea terenului, urletele la arbitri și rățoielile la public, întregim imaginea unui saltimbanc lipsit de orice urmă de educație și pus, culmea, să… educe din postura onorantă de antrenor. Incredibil!