Am spus la Radio Top, alaltăieri dimineață, că Real va câștiga cu 2-1. Probabil din generozitate și din modestia care ne definește pe noi, fanii Real-ului! E drept însă că în sinea mea mă gândeam la mai mult, cam la ce ar fi putut fi dacă la 3-0 nu opream motoarele… că doar avem meci important, cu Barcelona, sâmbătă, iar săptămâna viitoare mai avem de bătut și la Manchester… Că doar nu vă imaginați alt scenariu decât cel din Cupa del Rey, cu Barcelona.
Dincolo de fericirea care m-a cuprins pentru rezultatul cu adevărat meritat, am făcut și constatarea că gata!, „epoca barca” a luat sfârșit. Fanii Barcelonei ar putea invoca lipsa antrenorului „adevărat”, eventual chiar plecarea lui Pep de pe banca acesteia, numai că astea sunt doar amănunte, elemente de decor. Adevărul este că jucătorii ăștia cărora valoarea le-ar da dreptul să joace oficial fără antrenor s-au săturat ei înșiși de frecangeala aia numită tiki-taka. Se vede pe ei toți, și pe fiecare în parte, o lehamite vecină cu moartea clinică. Mi se pare absolut logic: în fond, sunt și ei fotbaliști și poate că și-ar dori o cursă ca aia fabuloasă a lui Di Maria de la golul al doilea, ori o lovitură de cap ca a lui Ibra din meciul cu englezii. Numai că n-are nici cine fugi, nici cine (și nici cui!) centra, cât despre șuturi d-alea adevărate, pardon! Această toxină numită Barcelona, care a distrus tot spectacolul fotbalistic, înlocuindu-l cu un surogat sinistru, o mașină de tocat nervii, e pe cale de dispariție. S-a găsit, în sfârșit, antidotul, din moment ce o ia la rând, și de la Milan, și de la Real, ba era s-o fure și de la Sevilla. Dacă din acest meci fabulos e să rămână și altceva, nu doar rezultatul, atunci e vorba de golul al doilea, exact opusul antijocului barcelonez: două pase, una de vreo 60 de metri, o cursă tot cam atât de lungă, a lui Di Maria, un dribling fabulos care l-a lăsat pe Puyol fixat într-un șpagat (ca Maia Plisețkaia în „Lacul Lebedelor”), în sfârșit, o preluare și un șut, ambele de geniu, ale lui CR7. Fotbal, nene, nu frecangeală!
