Gastronomie cu umor (26). Nunți… și parastase.

Nunți.(Inspirat de un text anonim – dar provocator – preluat de pe internet și nițel –de fapt, mai mult – dezvoltat de mine). ” Ce frumoase erau, odată… nunțile! Hăt încolo, înainte de 1989… Te duceai la nuntă, stăteai înghesuit cu coatele strânse la o masă îngustă… parcă făcută doar pentru paharele și sticlele de vin și țuică. Dansai dacă îți plăcea – eu n-am fost în stare nici de asta! (n.a.) – până spre miezul nopții, când se dădea aperitivul ăla compus din măsline negre și amare, salam uscat și subțire, de te vedeai prin el. Nunta era – nu uitați! – fie în cantina unui liceu – în vacanța școlară – fie la Căminul Cultural… fie în curtea socrilor (mari sau mici, după putință). Mai era niscai brânză, roșii, castraveți și niscai șuncă de porc, ori slăninuță, sleită, biata, de căldură. Mâncai pe repezeală, ajutându-te, la înghițit, cu câte o țuică sau un vin. Și o țineai așa, până la sarmale… pe care le înghițeai imediat, cu mămăligă și ardei iute, lihnit fiind, de atâtea hore și sârbe (jucate, ori doar văzute…). Și dacă nu erai încă ”chiaun” bine, te băgai iar la dans cu gândul că poate reziști – că tot va trebui să dai ”darul” – măcar până la friptură. (Atent fiind să nu te certe soția, că te-ai fi îmbătat… prematur!). Și după atâta distracție, venea și momentul (eliberator, pentru mine!): strigatul darului, ”paharul dulce”. Că era și acel ”crainic” care anunța public cât ai dat. Care te lăuda, te flata preliminar! Meseriaș! Bun ar fi, azi, de șef de campanie electorală! Dacă deja te piliseși, riscai să mai dai, în plus, o sută… Trebuia să te ”poziționezi”, însă, atent, în context. Auzeai și comentarii de la babele vecine de laiță cu tine: ”Dar Ion al lui Petrea din Capu satului numai atât a dat?! Și calicu ăla de Gică, a dat doar… ”. Enfin. Frumoase-s nunțile de altădată. PS. Acum nunta a devenit o afacere și un show pe care-l găsesc adesea exagerat și inutil: se împodobesc mesele cu tot felul de fundițe și flori de plastic, reciclabile, desigur. Mirii trebuie – musai! – să danseze,… să fie filmați. Și alte briz-bizuri perfect inutile, costisitoare, ieftine (ca imagine, dar scumpe ca bani)… Mai bine – când se poate – ”trimit plicul”, că nu pricep toată butaforia asta monotonă, parcă trasă la xerox, deși se vrea policromă. Qui prodest!? Sigur că furnizorilor de servicii… P.S. E o părere personală. Așa o fi ”moda”, no more comment. P.S. 2. Nu mai zic de înmormântări – ori de praznice! Tot un drac, dar pe dos: care mai de care se dau mari, se întrec în colaci, colive, aduc vreo zece popi. Iar răposatul, bietul, nu zice, nu comentează nimic. Tace chitic… și definitiv.
Mei.Uitată cereală populară, bază alimentară, vreme de multe secole, a românilor, până la introducerea mămăligii, sub Șerban Cantacuzino, la finele secolului XVII. Să ne amintim că boaba salvatoare constituia și alimentul de bază al cuceritorilor legionari romani, iar înțeleptul Neagu Djuvara ne sugerează ideea că perioada sa scurtă de recoltare – pe 15-25 iunie, la doar 6 săptămâni de la semănare – ar justifica desemnarea meiului drept „aliment strategic” salvator într-un ținut în care ”năvălirile străine reprezentau o primejdie permanentă și o obsesie milenară”. Iată un temei de investigație istorică și culinară. (Care mă depășește). E adevărat că generalizarea porumbului a oferit noi oportunități (randament la hectar superior, strujeni pentru vite, coceni pentru foc), dar cultura sa e dificilă, îndelungată, fiind, altfel spus, nepotrivită retragerii rapide și salutare la pădure, la munte, cu desagii plini cu provizii greu perisabile.
Paner.Coș împletit din diverse materiale (de la fr. „panier”). Una din locuțiunile cele mai comune ale „verilor” noștri franci pentru actul de a atinge, a pipăi intim o femeie este „mettre la main au panier” (a băga mâna în coș). Originea expresiei dă bătăi de cap – vorba vine – filologilor parizieni: unii afirmă că expresia e relativ nouă, adică de prin sec. XVIII-XIX, fiind inspirată de strâmtele corsete și rochii cu „spițe de umbrelă” ale cochetelor vremii, aceste adevărate „coșuri” răsturnate. Invocând decența limbajului galant al saloanelor moderne, dar și vechimea acestei vorbe, alți specialiști evocă arhaicul „panil” (muntele lui Venus, „tufa ascunsă”), prezent într-o fabulă rustică din sec. XIII: „Cil vilen sur le panil sa main met/ Senti creu et barbu” (Bărbatul viclean băgă mâna…/ Găsind acel loc…umed, crăpat și bărbos…”). Ar putea fi sexul femeii la originea actualului, neutrului „paner”? Foarte probabil, deoarece substituția pare ajutată, în secole, de arhaicele „cabas” (coș de papură, plantă cu vârf pufos, sugestiv), cas, apoi chas (urechea acului), toate acestea desemnând în jargon „rușinea fetei” și generând un popular joc de echivocuri între „casbas” (coș) și „cas-bas” (trou-bas, gaura „de jos”). Încât, susținând originea „erotică” a panerului, coșului de azi, o autoritate academică precum Claude Duneton găsește aici – și nu, cum ne-ar plăcea, poate, în „ferocitatea miniaturală” a languroasei feline domestice – originea relativ noii (sec. XVI) numiri a „tufei ascunse” ca fiind „pisică”, chatte…