Bălării, indiferență și gări pustii. Acesta este rezultatul celor 20 de ani de reforme și restructurări pe care calea ferată din România le-a traversat în cadrul unui proces care parcă nu se mai termină.
Rămași cu nostalgia unor vremuri când CFR era catalogată „a doua armată a țării”, foștii angajați sunt dezgustați de ceea ce se petrece în sistem și spun că au coșmaruri când văd gările pustii, iar munca lor de zeci de ani distrusă sistematic sau furată la bucată.
Era o vreme când gările și triajele erau pline
Suceava, orașul cu trei gări, dintre care două monument istoric, cea de la Burdujeni și cea de la Ițcani, era nu cu mult timp în urmă un important nod de cale ferată. Practic, de aici se făcea legătura cu Ardealul, sudul Moldovei, dar și cu vecinii de la Răsărit. Trenurile de călători erau pline mai tot timpul, iar oamenii trecuți de prima tinerețe știu foarte bine că făceau chiar și în picioare un drum de 14 ore până la Timișoara.
În privința traficului feroviar de marfă, situația era și mai complicată. Garniturile încărcate cu lemn, pietriș, ciment și alte materiale sufocau pur și simplu gările și triajele, iar ceferiștii erau nevoiți să dea dovadă de multă abilitate pentru ca trenurile de marfă să nu ajungă cu întârzieri la destinație.
O epocă de mult apusă, în contrast total cu liniștea de astăzi din gările sucevene. Singurii martori ai agitației de acum 25-30 de ani sunt foștii ceferiști, acum pensionari dezamăgiți de ceea ce au lăsat și ceea ce văd acum.
CFR-ul de azi se conduce după legile haosului
Foștii ceferiști cred că succesul sistemului a constat în disciplina de fier care se aplica și a selecției riguroase pentru persoanele care urmau să fie angajate.
Mihai Burduja, acum în vârstă de 70 de ani, din care mai mult de jumătate și i-a petrecut lângă șine, este de părere că tot ce se petrece acum în sistemul feroviar se ghidează după legile haosului.
„Este un regres total față de anii din urmă, iar ceea ce este și mai grav, pentru viitor nu se întrevede nici o schimbare în bine. Și vă dau un singur exemplu: dacă pentru a forma un mecanic era nevoie de câțiva ani buni, acum nimeni nu se mai chinuie cu școlarizări și practica pentru acumularea experienței. Chiar mă întreb cu cine se va lucra peste câțiva ani”, și-a exprimat amărăciunea Mihai Burduja.
Opinia sa este împărtășită și de Vasile Palaghiu, președintele Asociației Pensionarilor CFR Suceava, om care și-a dedicat 31 de ani din viață sistemului feroviar.
„După 1990, au fost angajați neprofesioniști, fără o școală de specialitate, fără cunoștințe elementare despre calea ferată. A fost o politică foarte proastă, având în vedere că un ceferist adevărat se formează în 10-15 ani. Iar acești neceferiști nu au făcut altceva decât să distrugă sistematic calea ferată”, a spus Vasile Palaghiu.
„E jale în gări și trenuri”
Gheorghe Obadă, ajuns acum la onorabila vârstă de 85 de ani, este printre ultimii mohicani care a prins calea ferată din Suceava încă din primii ani de după al Doilea Război Mondial. S-a angajat la CFR în 1945 și apoi, timp de 42 de ani, a fost un soldat disciplinat al unui sistem după care plânge și acum. Prin gări trece acum tot mai rar, și asta nu din pricina vârstei, ci pentru că inima sa nu ar rezista la imaginile care i se deschid în față.
„E jale în gări și trenuri. Mi-e groază să urc într-un tren. Viața mea a fost legată de calea ferată, dar când intru în gară îmi pun mâinile în cap. În 1945 la calea ferată se construia, acum șinele stau și ruginesc și fiecare fură cum poate”, a oftat Gheorghe Obadă.
„Să găsești un vagon gol în acea perioadă era mare lucru”
Dacă în anii 1980 se transportau pe calea ferată în jur de 90% din mărfuri, acum nimeni nu mai știe cu exactitate această cifră.
„Sistemul de transport era foarte riguros, toate documentele se verificau temeinic, existau relații clare cu toți partenerii și totul putea fi urmărit foarte simplu. Perioada cea mai aglomerată era din iulie și până în decembrie, când se transportau produsele agricole. Să găsești un vagon gol în acea perioadă era mare lucru”, a rememorat Vasile Palaghiu.
Evenimentele din 1989 și „revoluția” de la calea ferată care a însemnat scindarea în mai multe companii a însemnat începutul sfârșitului. Formalitățile pentru a transporta marfa au devenit o adevărată corvoadă, iar coroborat cu dezvoltarea transportului auto, producătorii au ales opțiunea cea mai convenabilă.
„De exemplu, o societate cu sediul în Vatra Dornei era obligată să depună documentația la Suceava și nu în gara de unde pleca marfa. Cine își permitea să piardă atâta timp pentru un document, când înainte totul se rezolva la fața locului?”, s-a întrebat retoric Vasile Palaghiu.
Exploatarea comună, cheia succesului
Unul dintre atuurile căii ferate era exploatarea comună. Înainte de 1989 nu exista decât o singură conducere, iar în cazul apariției unor defecțiuni ale locomotivelor sau vagoanelor înlocuirea acestora se putea realiza cu ușurință.
„Spargerea CFR-ului în mai multe bucăți a început pe vremea când ministru al Transporturilor era Traian Băsescu. Ideea acestuia de a diviza calea ferată a avut efecte dezastruoase, iar practica a dovedit asta”, a opinat Mihai Burduja.
Pe aceeași linie se situează și actualul președinte al Asociației Pensionarilor CFR Suceava.
„S-au înființat mai multe divizii, fiecare cu șefii și interesele ei. S-a dorit distrugerea și falimentarea căii ferate, iar planul a avut succes total. Eram mândru că eram ceferist, pentru că nu oricine putea practica această meserie, dar acum nu vreau să fiu legat în nici un fel de actualul sistem și de cei care îl conduc”, este concluzia tristă a lui Vasile Palaghiu.
Vagoanele de marfă au dispărut, suntem în plină eră a buruienilor
După al Doilea Război Mondial, Suceava, ca și întreaga țară, era marcată de distrugeri și sărăcie. Gara din Burdujeni era unul din simbolurile orașului, iar calea ferată aduna aproape întreaga suflare, fie că era vorba de transportul de persoane, fie că se vorbea de cel de marfă. Între timp, s-au scurs mai bine de șase decenii, iar Gara Burdujeni poate fi considerată, în continuare, un punct de referință pentru oraș, mai ales după ce a trecut printr-un amplu proces de modernizare. Din păcate, nu același lucru se poate spune și despre transportul pe calea ferată, care tinde spre cotele zero. Trenurile de călători s-au redus numeric și ca număr de vagoane, iar vagoanele de marfă, care odinioară făceau neîncăpătoare gările din Suceava, sunt acum piese rare. Buruienile sunt singurele care prosperă pe calea ferată.
Gândurile unui nostalgic ceferist
Unul din numerele publicației editate de Asociația Pensionarilor CFR cuprinde și nostalgiile vechilor ceferiști când se întâlnesc la un pahar de vorbă.
„Calea Ferată Română a fost deseori numită «Armata a doua a țării» deși, în vreme de pace, tot timpul, zi, noapte, pe arșiță și ger, pe viscol și ploaie, mereu sub cerul liber, ceferiștii erau aceia care activau în prima linie. Aveau ordin permanent să asigure circulația trenurilor de călători și marfă în depline condiții de siguranță, să vegheze permanent la viața și integritatea călătorilor, a bunurilor materiale transportate! La calea ferată rebuturile erau cu desăvârșire interzise, căci acestea ar fi constat în pierderi de vieți omenești și inestimabile pagube materiale. Acum, ne gândim cu nostalgie la acei ani din viața noastră «tocați de șină», dar suntem mândri că odată, cândva, am fost ceferiștii de nădejde ai acestei țări numită România!”, scrie Vasile Palaghiu și probabil că are și asentimentul foștilor săi colegi.
Servicii dispărute
Importanța care se acorda transportului pe calea ferată în trecutul nu foarte îndepărtat este relevată și de existența unor servicii despre care azi nu se știe mai nimic. De exemplu, funcționau serviciile de coletărie și mesagerie, care în timp și-au pierdut din eficiență și s-a decis renunțarea la ele.
