Gări și amintiri

Gara nu-i o clădire oarecare: ea a determinat cândva includerea localității într-o geografie generos deschisă, scoaterea urbei din izolare, racordarea ei la o realitate infinit mai dinamică și mai cuprinzătoare, rămânând, totodată, visata poartă a evadării către râvnitul „altceva”, oricât de șters, neclar și nelămurit. Iar dacă și-a încheiat menirea, nu poate fi tratată altfel decât ca exprimând o bună parte din istoria locului, aparținându-i pe deplin și, de ce nu, onorând-o. Ceea ce nu se prea întâmplă: călătorind prin țară, am dat peste foste gări nu numai ignorate și lăsate în paragină („morții cu morții, viii cu viii!), ci pur și simplu maltratate și batjocorite. Cele de pe fostele linii cu ecartament de 760 mm. s-au scufundat în buruian și tufăriș, fiind înghițite de o vegetație hulpavă și neiertătoare. La Baia de Arieș cresc frasini în fosta sală de așteptare, a dispărut până și panoul cu numele stației (cui i-o fi trebuit?), dimpreună cu placa de marmură ce amintea că în clădirea gării a viețuit nu mai știu ce revoluționar de la 1989. La Sovata, linia îngustă mai funcționează în scop turistic până la Câmpul Cetății, preluată de un întreprinzător particular (randament maxim: turistul este taxat cu un leu de kilometru – nu putea s-o facă și subfinanțatul CFR?), dar clădirea stației a fost mascată cu o plasă menită să ascundă și ruina, și noua ei destinație – aceea de closet public improvizat. Tot în patrimoniul Căilor Ferate se mai află, cred, și gara orașului Moinești, așezare cochetă și, de altfel, bine gospodărită. La împlinirea a 120 de ani de la nașterea moineșteanului Tristan Tzara, biata clădire poate funcționa mai autorizat ca monument al suprarealismului decât cel dedicat dadaismului, amplasat de autorități în centrul urbei! Clădirea a fost ridicată de cunoscutul arhitect Elie Radu în 1889, din cărămidă presată aparentă produsă la fabrica ieșeană de la Ciurea. Avea o spectaculoasă „sală a pașilor pierduți” și (încă mai) are stucaturi, brâuri, coloane îngropate, baluștri decorativi, constituindu-se într-un autentic monument al arhitecturii feroviare a secolului XIX. Acum, când trenuri de călători nu mai circulă, a devenit un ciudat și trăsnit haloimis (utilizez un termen bine cunoscut în zonă), prezentând două „fețe”, una mai dezolantă decât cealaltă. Către fostul peron, e greu de înțeles care-i destinația noilor încăperi croite fără nici o legătură cu vechea dispunere: ferestre transformate în uși (și invers), gratii, grilaje, rigips, termopane, uși metalice de hală industrială, uși de lemn cârpite cu scotch – fiecare a făcut ce a vrut. Cealaltă față adăpostește autogara orașului, magazinașe diverse, inclusiv un aprozar, fațada este spuzită cu tot soiul de firme și de inscripții văpsite direct pe cărămida aparentă, acoperișul este spart și zici că din clipă-n clipă îți cade-n cap! Într-o situație ciudată se află și gara Ghimeș, cândva punct de frontieră cu Austro-Ungaria. Nu-i în ruină, probabil datorită faptului că încă funcționează, deși cât am stat prin zonă n-am văzut nici să coboare nici să urce vreun pasager în puținele trenuri de persoane cu numai două vagoane, remorcate de locomotive electrice capabile să tragă la deal, prin pasul Ghimeș-Palanca, garnituri de zece ori mai grele. Austriecii au edificat o construcție imensă, menită să exprime puterea și orgoliul kesaro-crăiesc, croind-o și cu dimensiuni interioare enorme. Azi, este utilizată de CFR la cel mult 5% din capacitate! Restul este lăcătuit: gratii și drugi metalici imobilizează uși înalte de trei metri. Holuri imense, de zici că vizitezi Casa Poporului, adăpostesc în deplină pustietate câte-o bancă-două, și, în rest, nimic și iar nimic. Ce sanatoriu s-ar putea amenaja aici, sub munte, ce casă de copii, ce potrivit loc pentru un centru de pregătire a sportivilor tineri, ce muzeu al războiului, dar și al istoriei căilor ferate… Agoston Bilibok, un sătean din Ghimeș, a izbutit să încropească un astfel de muzeu feroviar într-un canton părăsit, la doi kilometri de gară. Se plânge că a adunat bogăție de exponate, dar n-are spațiu… Și dacă noi am părăsit în uitare gara Ghimeș, maghiarii o re-descoperă în fiecare an, de Buna Vestire, când vin cu miile, în trenuri speciale, împodobite cu steagul roș-alb-verde, și-n scop nu tocmai turistic, spre a rememora vremurile de glorie ale răposatului imperiu… Cealaltă gară de graniță, Ițcani, așteaptă și ea gestul decis al restaurării și aflării unei destinații pentru spațiul generos ce-l oferă. Barem aici se pare că sunt speranțe.