Gardul și leopardul

Pe vremuri, existau țigări „Naționale”. Ieftine – probabil că de asta se și numeau „naționale”, adicătelea, și le putea permite tot românul. A fost printre primele derapaje nevinovate vestitoare ale alunecării de sens petrecută în evoluția unui adjectiv care, mai ales în anii noștri, avea să-și piardă unul dintre înțelesurile esențiale – unicitatea. Avem o Bancă Națională, nu mai multe, o limbă națională, o monedă națională, un patrimoniu național, un imn național, o istorie națională, un interes național ș.a.m.d. Șubrezirea semantică dintâi a produs-o primul teatru românesc, cel ce avea să poarte denumirea „Teatrul Național din Iași”. La începutul veacului XIX, Capitala moldavă găzduia an de an stagiuni ale unor trupe teatrale străine, în special franceze, subvenționate de Primărie. Precizarea „național” vestea că trupa cea nouă oferea reprezentațiile în limba națională – româna. Atât și nimic altceva! Și când Alecsandri spunea „Iar pe muza teatrală, să o văd națională” – nu la proliferarea titulaturii se referea, ci la necesitatea deschiderii tuturor scenelor pentru spectacole în limba națională. La începuturi, „național” n-avea nicio conotație sugerând rang și valoare, dar prin ea însăși, onorabila prestație a instituției ieșene avea să i le confere, sintagma „Teatrul Național” preschimbându-se din precizare utilitară în blazon de invidiat. A apărut apoi Teatrul Național din București, nu se mai putea vorbi despre unicitate, după care „Naționalele” au „puit” (ultimul: Teatrul Național Sibiu), petrecându-se, în esență, o simplă schimbare de firmă: Măria, altfel coafată, a fost și este aceeași. Iar Dicționarul, rămas în urmă, va trebui să modifice fundamental însăși definiția, care nu se mai potrivește: „național – care este propriu unei națiuni, unui stat, care caracterizează o națiune sau un stat, care se referă la o națiune, la un stat, sau le reprezintă.” Până la re-botezare, Teatrul din Sibiu nu era „propriu unei națiuni” și n-o „caracteriza”, iar după ce a primit titlul de Teatru Național, este și o face? Hai să fim serioși! În ultima vreme, botezarea și re-botezarea însoțite de dangaua „național” au devenit trend… chiar național! Uitați-vă pe anunțurile publicate de gazetele din toată țara: nu mai avem concursuri și festivaluri locale sau județene, toate-s „naționale”, chiar dacă în afară băștinași nu participă mai nimeni, iar dacă din fericire, pe afiș este trecut și un basarabean la Iași, un ucrainean la Suceava, un maghiar la Arad, un sârb la Timișoara, manifestarea devine automat „internațională”. Vopsim gardul, înăuntru moțăie același leopard! Mari bannere și afișe ce împânzesc Iașul anunță spectacolele „Operei Naționale Române Iași”. Instituția s-a înființat în 1956 și se numea „Opera de Stat din Iași”. Din 2003, grație unei Hotărâri de Guvern (citez de pe site-ul instituției) „a primit statutul de instituție națională, devenind Opera Națională Română din Iași”. Ceea ce înseamnă că va fi existând un astfel de statut (al „instituțiilor naționale”); cu tot regretul și cu toată strădania, n-am izbutit să-l aflu nicăieri. Națională ca Națională, deși „națională română” sună cumva tautologic, dar de ce „Opera Națională Română din Iași”? Funcționează la Iași și o Operă a… altei națiuni, cu spectacole în altă limbă, și-i necesară respectiva precizare din titulatură? Pentru un străin, asta sugerează: diversitate de naționalități și de culturi tocmai într-un peisaj cultural urban cât se poate de unitar – barem din acest punct de vedere! Orgolii mărunte așează în ramă tot felul de briz-briz-uri „naționale” ce exprimă, probabil, frustrări rămase de pe vremea cedării rangului de Capitală în favoarea Bucureștilor. Acum 100 de ani se inaugura Ateneul Tătărași, instituție de cultură cu veche și respectabilă istorie, lăsată în paragină decenii întregi și reconstruită în 2003. În ultimii ani, Ateneul Tătărași s-a resetat spectaculos, devenind realmente o prezență vie în peisajul cultural moldav. A purtat, o vreme, titulatura cât se poate de onorabilă „Ateneul din Iași”, dar acum, brusc, s-a hotărât să-și schimbe numele, devenind „Ateneul Național”! Care poate fi justificarea, de ce Național în Tătărași, când tot românul, auzind noua denumire, se va gândi la Ateneul Român din București (carele, omițând să-și spună și „național”, a rămas de căruță!)? Și nu-i vorba de un moft strict ieșean, ci, cum spuneam, de un trend național (na, că am ajuns și eu tot la fatidicul adjectiv „național”!) pretutindeni detectabil în spațiul mioritic. Barem de ne-ar ajuta la ceva!