„Gârbovirea – suferința unei lumi lipsite de Hristos” – Predica Înaltpreasfințitului Părinte Calinic la Duminica a XXVII-a după Rusalii

Sfântul Evanghelist Luca ne prezintă minunea vindecării unei femei „care avea de optsprezece ani un duh de neputință și care era gârbovă, de nu putea să se ridice în sus nicidecum” (Luca 13, 11). Motivul gârbovirii? Era legată de satana, indică evanghelistul (Luca 13, 16). Or, vindecarea unor astfel de suferințe era apanajul exclusiv al Celui Preaînalt, spune Isus Sirah (38, 1-6).
Interesant este faptul că, deși femeia era bolnavă, nu neglija sinagoga. Așa se și explică întâlnirea neașteptată, într-o zi de sâmbătă, cu Iisus, pe Care L-a găsit învățând într-una din sinagogi (Luca 13, 10). Nu era prima dată când Iisus învăța în sinagogă; de multe ori – notează Sfântul Evanghelist Luca – Mântuitorul întârzia în rugăciuni, chiar și de toată noaptea (Luca 6, 12).
Văzând-o, Iisus a fost mișcat de suferința femeii și, totodată, de indiferentismul celor din jur. De aceea, a chemat-o, Și-a pus mâinile asupra ei și i-a zis: „Femeie, ești dezlegată de neputința ta!” (Luca 13, 12). De aici și dezlegarea de după spovedanie. Purta puterea și lucrarea lui Dumnezeu în Sine Însuși, fiind El Însuși Dumnezeu.
Și, continuă referatul scripturistic, ea îndată s-a vindecat și, drept mulțumire, „Îl slăvea pe Dumnezeu” (Luca 13, 13). Astfel, Mântuitorul a pus capăt unei suferințe care dura de optsprezece ani. Dacă totul s-ar fi oprit aici, ar fi fost foarte bine. Numai că, în aceste condiții, „mai-marele sinagogii, mâniindu-se că Iisus a vindecat-o sâmbăta, zicea mulțimii: Șase zile sunt în care trebuie să se lucreze; venind deci într-acestea, vindecați-vă, dar nu în ziua sâmbetei!” (Luca 13, 14).
„Cei nechibzuiți la vorbă sunt ca împunsăturile de sabie.” (Pilde 12, 18). Mai-marele sinagogii nu putea înțelege că minunile săvârșite în zi de sâmbătă erau, de fapt, un răspuns dat formalismului iudaic ridicat la rang de virtute. De altfel, el s-a mâniat și și-a exprimat indignarea nu în nume propriu, ci în numele întregii comunități. Prin aceasta, pe de o parte, își lua Legea ca scut de apărare, iar pe de altă parte, se folosea de atitudinea mulțimii, în numele căreia vorbea.
Sfântul Apostol Iacov scrie că „mânia nu lucrează dreptatea lui Dumnezeu” (Iacov 1, 20). Modul în care învățătorul de lege s-a comportat cu Iisus, ca și cum Acesta, vindecând-o în zi de sâmbătă, prin cuvânt și gest, pe femeia în discuție, ar fi pângărit sinagoga, arată îngustimea legalismului și formalismului iudaic. Din păcate, fariseul nu înțelegea că interdicția prevăzută în porunca a patra din Decalog, cea de a nu se lucra sâmbăta, nu I se adresa lui Dumnezeu, ci omului.
Omul era cel care nu trebuia să presteze activități lucrative în zi de sâmbătă; nicidecum Dumnezeu! Și apoi, nu era vorba nici de arat, nici de semănat, nici de treierat, nici de vreo altă activitate asemănătoare. „Ce ar fi însemnat ca Dumnezeu să nu fi purtat grijă de lucrurile omenești și în zi de sâmbătă?”, se întreba Sfântul Chiril al Alexandriei. Prin această minune, săvârșită în zi de sâmbătă, Hristos dă o semnificație mai profundă acestei zile, eliberând firea omenească de consecințele ordinii decăzute.
Sfântul Evanghelist Luca consemnează nu mai puțin de șase episoade ale activității lui Hristos în zi de sâmbătă, zi ce marchează împlinirea eshatologică a promisiunilor lui Dumnezeu pentru cei flămânzi, bolnavi, robiți, neputincioși și alții.
Mai-marele sinagogii se arată a fi un om lipsit de discernământ, cu atât mai mult cu cât, mâniindu-se, a protestat împotriva binelui făcut, defăimând minunea. Prin atitudinea sa, încerca de fapt să își acopere necinstea și nelegiuirile. Se pare că nu atât vindecarea femeii l-a iritat, vindecarea fiind doar pretextul, cât mai ales faptul că poporul adera la învățătura lui Iisus și, mai mult, chiar credea într-Însul. Iisus, cunoscându-i inima, nu i se adresează direct, ci răspunde tot așa cum procedase mai-marele sinagogii, oarecum impersonal și la plural: „Fățarnicilor! Fiecare dintre voi nu dezleagă oare sâmbăta boul său, sau asinul de la iesle, și nu-l duce să-l adape?” (Luca 13, 15).
Cea mai puternică palmă morală pe care putea să le-o dea cineva era aceasta, să le arate că prețuiau mai mult animalele decât pe oameni. În general, oamenii fățarnici sunt oameni duplicitari, nu fac ceea ce zic (Iezechiel 33, 31). Se știe că Mântuitorul, revoltat și întristat de atitudinea lor, le-a condamnat adesea comportamentul, întrebuințând termeni dintre cei mai neechivoci: „Vai vouă, cărturarilor și fariseilor fățarnici! Că închideți Împărăția cerurilor înaintea oamenilor; că voi nu intrați, și nici pe cei ce vor să intre nu-i lăsați […] Că mâncați casele văduvelor și cu fățărnicie vă rugați îndelung; pentru aceasta mai multă osândă veți lua. […] Că înconjurați marea și uscatul ca să faceți un ucenic și, dacă l-ați făcut, îl faceți fiu al gheenei și îndoit decât voi. […] Că dați zeciuială din izmă, din mărar și din chimen, dar ați lăsat părțile mai grele ale Legii: judecata, mila și credința. […] Că voi curățiți partea din afară a paharului și a blidului, iar înăuntru sunt pline de răpire și de lăcomie. […] Că semănați cu mormintele cele văruite, care pe din afară se arată frumoase, înăuntru însă sunt pline de oase de morți și de toată necurăția” (Matei 23, 13-27). Și șirul vaiurilor continuă.
Nimeni nu ar fi putut lua o atitudine mai potrivită împotriva nedreptății, a nepăsării, față de durerea și nevoia altuia, a formalismului încrâncenat și cinic, a urii și fățărniciei învățătorilor de Lege, ca Iisus. Negreșit că protagonistul în discuție era unul dintre cei vizați de vaiurile expuse, ca unul care era cucernic numai la arătare. Nu întâmplător, Mântuitorul – în diferite circumstanțe – le recomandă apostolilor: „Feriți-vă de aluatul fariseilor, care este fățărnicia.” (Luca 12, 1).
De remarcat este faptul că, în Vechiul Testament, dreptul se putea milostivi chiar în zi de sâmbătă spre dobitocul său (Pilde 12, 10), pentru că sabatul avea un profund caracter umanitar.
Scopul sabatului, așa cum îl dezvăluie Hristos, nu este realizat interzicând faptele bune, ci încurajându-le. Lucrul acesta îl știa Mântuitorul, îl știau și cei pe care i-a mustrat: „Fățarnicilor! Fiecare dintre voi nu dezleagă oare sâmbăta boul său, sau asinul de la iesle, și nu-l duce să-l adape?” (Luca 13, 15). Cum adică? Se puteau dezlega animalele ca să fie adăpate în zi de sâmbătă și nu putea să fie dezlegată de păcatele sale o femeie gârbovită de optsprezece ani de acestea?
Revoltător! Pentru ei, animalele erau mai de preț decât oamenii. Există și astăzi astfel de oameni, care preferă să adăpostească în casă mai degrabă un câine, decât un bătrân fără adăpost, sau un copil orfan, sau un copil al străzii. Mântuitorul, indignat de situația creată, i-a întrebat: „Dar aceasta, fiică a lui Avraam fiind, pe care a legat-o Satana, iată, de optsprezece ani, nu se cuvenea oare să fie dezlegată de legătura aceasta, în ziua sâmbetei?” (Luca 13, 16). O întrebare de bun simț. Sabatul devenise o povară greu de purtat de către credincioși, exprimând dorința despotică a unor pseudo-lideri religioși de a respecta cu strictețe interdicțiile fixate de ei, ce frizau ridicolul. Din acest motiv, în învățătura Mântuitorului porunca sabatului nu mai apare, în timp ce celelalte sunt recomandate.
Viața unui om este mai presus sau dincolo de sabatul iudaic, peste care de altfel Se arată a fi stăpân Însuși Hristos.
Și atunci, de unde atât de multă opoziție din partea liderului spiritual, mai ales că era în discuție una din fiicele lui Avraam, nicidecum o străină? Suferea de optsprezece ani! Pentru ea, acești ani au fost iad. S-ar fi cuvenit ca el, mai-marele sinagogii, să fi avut o altă atitudine față de suferința femeii. Paradoxal, el Îl certa pe Iisus, folosind un limbaj impersonal, – așa cum era și gândirea sa –, adresându-se unei mulțimi închipuite, pentru că se credea reprezentantul comunității. Răutatea din el nu-l lăsa să vadă nici pe femeia vindecată, nici pe Dumnezeu Care a vindecat-o.
Certa binele făcut de Dumnezeu, iar prin aceasta Îl certa pe Dumnezeu Însuși. Numai că, în atare situație, răutatea lui s-a poticnit de bunătatea lui Dumnezeu. Și, pe fondul acestui comportament, Iisus a venit cu întrebarea: „Nu se cuvenea, oare, să fie dezlegată de legătura aceasta, în ziua sâmbetei?” Era o întrebare firească, la care nu au putut să răspundă. Și deși era o întrebare punctuală, care i se adresa mai-marelui sinagogii, Sfântul Evanghelist Luca subliniază că întrebarea i-a rușinat pe toți: „S-au rușinat toți care erau împotriva Lui, și toată mulțimea se bucura de faptele strălucite săvârșite de El.” (Luca 13, 17).
S-au rușinat, dacă mai poate fi vorba de rușine la astfel de oameni, cei care îi monitorizau orice cuvânt sau faptă, cei care gândeau pătimaș și contorsionat despre Iisus; mulțimile însă, sensibilizate de minunea petrecută, se bucurau.
În Vechiul Testament, era literă de lege porunca: „Să nu dușmănești pe fratele tău în inima ta” (Leviticul 19, 17). Iar înțeleptul Solomon învață: „Cine iubește certurile iubește păcatul.” (Pilde 17, 19).
Sfântul Apostol Pavel cerea efesenilor, printre altele, în spiritul acestor scrieri sfinte, ca „orice amărăciune și supărare și mânie și izbucnire și defăimare să piară de la voi, împreună cu orice răutate” (Efeseni 4, 31). Și iarăși: „Soarele să nu apună peste mânia voastră, nici să dați loc diavolului.” (Efeseni 4, 26-27). De altfel, Însuși Hristos a spus: „Oricine se mânie pe fratele său, vrednic va fi de osândă.” (Matei 5, 22).
Desigur, au fost momente în care Hristos Însuși s-a mâniat (Matei 21, 12-13; Marcu 3, 5; 11, 15; Luca 19, 45; 10, 13-15), însă este o mare diferență între mânia irațională a liderului spiritual și mânia îndreptățită și sfântă a Mântuitorului. Dacă prima era pricinuită numai de considerente proprii, mânia Mântuitorului afirma o atitudine împotriva răutății dezlănțuite, a nedreptății, a formalismului, a discriminării, a urii și asupririi; împotriva pervertirilor adevăratului spirit al celor spuse de Dumnezeu în Lege și în proroci.
Leacul împotriva mâniei este îndelunga răbdare și dragostea. Numai ele îl pot vindeca pe om de patima mâniei; acestea au fost de fapt și armele sfinților. În aceste virtuți se ascunde și mesajul Evangheliei de astăzi.