Gară fără tren

Atât de scârbavnice, agresive și acre se arată în această primăvară politicalele românești, încât e de mirare cum de mai înverzește iarba și înflorește liliacul în binecuvântatul spațiul mioritic! Drept pentru care am decis să acord talk-show-urilor televizate vacanță pascală (cu opțiune de prelungire cel puțin până după alegeri) și încerc să aflu refugiu cât de cât liniștitor rechemând un „a fost odată” nostalgic – nicidecum după orânduielile apuse, ci după semnele șterse ale trăirilor de odinioară, mai aproape de natură, de istorie, mai simple, mai adevărate, mai profunde, mai românești.
Știm, nu știm, suntem bolnavi, în grade varii, de dor de ducă. Primăvara mai ales, virusul plecărilor, cuibărit în meandrele sufletului, atacă centrii inerției; în formele acute, maladia ne azvârle dintre membranele de beton ale blocurilor, fugărindu-ne din creastă în creastă ca o streche blajină și ciudată. Devenind cronic, dorul de ducă se închide într-un fund de gând, pulsând șters și neutru până în momentul în care privirea bolnavului alunecă de o hartă (Ralea spunea că „o hartă tentează ca și o femeie frumoasă”!), ori peste funiile de cifre din „Mersul trenurilor”.
Instantaneu, pupila se dilată și prind să se zbată întrebări bizare, traduse apoi într-o străfulgerare dezordonată de sunete și imagini. Poate fi văzut ori auzit, în această rostogolire de caleidoscop, pâlpâitul flăcăruii din felinarul impiegatului de la Dor-Mărunt, fumul izvorât din hornurile înșiruite de-a lungul liniei Vama-Moldovița, zâmbetul mirat al fetei șefului de haltă de la Pustiniș sau, rătăcit printre tufele de alun, țipătul răgușit al minilocomotivei de pe linia îngustă Turda-Abrud… Cum întrebarea fundamentală în politica românească este „azi, pe cine radem?”, și cum tele-bombele și tiribombele dau în clocot ceas de ceas liniștea românilor, pe post de tranchilizant mi-am așezat lectura unei cărți… de călătorii: „Mersul trenurilor” din 1986.
Este rufos, nu mai are coperți, lipsesc câteva pagini de la sfârșit, ceea ce, oricum, n-ar conta, fiind o carte a voiajurilor moarte. Nu numai că trenurile n-or să mai circule niciodată după orariile de acum 35 de ani (nici n-ar avea cum, fiindcă mai mult se târăsc decât aleargă), dar de pe harta căilor ferate au dispărut destinații ce niciodată nu păreau primejduite de desființare: Hunedoara, Curtea de Argeș, Zimnicea, Fălticeni, Huși, Moldovița, Dornișoara, Cugir, Abrud, Întorsura Buzăului, Borșa, Cehul Silvaniei, Câmpulung la Tisa, Bixad, Rodna, Panciu, Moinești, Nisipitul, Siret, Fălciu, Săveni, Negru Vodă ș.m.a. (s-ar cuveni înșirate și destinațiile externe ajunse amintire: Belgrad, Atena, Praga, Paris, Varșovia, Cracovia, Cernăuți, Kiev, Moscova, Berlin, Veneția etc.).
Până la un punct, ăsta-i mersul lumii, totul se schimbă, cum și-au dat duhul diligențele veacului XIX, se retrag între filele „Oficiosului” știrb și îngălbenit trenurile devenite istorie. Răsfoind filele ornate cu funii de cifre, retrăiesc călătoriile de odinioară pe secții demult și deplin uitate. În 1986, cu doi ani înainte de desființarea rutei feroviare Sarmizegetusa-Bouțari, am ajuns la fosta capitală a Daciei pe unica linie dințată din România. O călătorie scrâșnită, unică și spectaculoasă, cu 4 km/oră, a cărei vedetă era locomotiva special construită la Florissdorf, Viena, din seria 4001. Pe ultima din cele patru, miraculos scăpată din gura furnalelor și cu excepțională valoare muzeistică, am descoperit-o cândva în remiza Bârlad, unde mai era utilizată, iarna, ca furnizor de abur în depou. Am scris atunci, în „Flacăra” lui Păunescu, două pagini despre miraculoasa apariție a locomotivei fantomă. Cei în drept s-au sesizat și au adus-o la Iași, unde au expus-o ca obiectiv muzeistic. În câteva luni, hoții de fier vechi nu i-au mai lăsat nici roțile!
De neuitat călătoria pe valea Arieșului, de la Turda la Abrud, probabil cel mai spectaculos parcurs feroviar românesc: 93 de kilometri, șase ore de mers pe linia îngustă ce străbătea miraculosul tărâm al Apusenilor. Aur curat pentru poticnita industrie turistică de azi, numai că, după desființare și după retrocedări, traseul pentru care CFR a plătit în 1911 cuvenitele despăgubiri trece acum prin proprietăți private închise cu porți lăcătuite! De pe frontispiciul gării Baia de Arieș, ajuns jalnică ruină, a fost furată până și placa de marmură ce amintea că acolo a locuit un revoluționar mort în decembrie 1989!
Nu-i chiar reconfortantă lectura unui „Mers al trenurilor” de altădată, dar îngăduie retrăirea călătoriilor tinereții și revederea, cu ochii minții, a mirajului drumurilor de fier – azi șine ruginite (dacă au mai rămas) năpădite de bălării. Cândva, am mers cu trenul de linie largă de la Sighetul Marmației la Câmpulung la Tisa, de unde se trecea mai departe în Ucraina. Desigur, secția este și ea desființată, dar, culmea, gara a fost nu demult modernizată cu fonduri europene, spre a corespunde exigențelor Schengen. Arată zeiss, mai mult decât onorabil. Nu-i lipsește decât… trenul.