Trei capre și tot atâția țapi ruginesc în fața unei clădiri unde timpul s-a oprit în loc. Ele, două albastre și una roșie, ei, unul moțat și portocaliu, iar ceilalți doi gri cu albastru. Îl caută din priviri pe baciul care nu se vede nicăieri. O carte deschisă și o alta închisă stau pe o masă și un scaun.
Un eveniment neprevăzut i-a făcut pe oameni să plece în pripă, fără a avea timp să închidă măcar muzica care se aude în fundal. O atmosferă stranie într-un loc altădată agitat.
Doar tăblița indicatoare deconspiră locația. La vreo 200-300 de metri de drumul european Suceava-Siret, Gara din Dărmănești pare dintr-o altă lume.
Țapii și caprele aveau drum fiecare care încotro. Unii mergeau spre Suceava, alții spre Cacica. Nu au mai ajuns la destinație, pentru că linia ferată a dispărut pur și simplu în câteva minute de furie a naturii. S-au întâlnit la Dărmănești, unde vor rămâne mult timp de acum încolo. Peste liniile ascunse în bălăriile care cresc în voie sub soarele arzător de iulie, se vede Gara. Locul de unde până acum o lună se dădea comanda. Acum, aici e pustiu.
Deasupra unei uși deschise scrie „șef de stație”. Înăuntru e o liniște apăsătoare. Pe un cuier, două șepci și un veston de ceferist își așteaptă cuminți stăpânul. O sticlă plină cu apă se vede pe o masă, unde se pare că cineva a apucat să mănânce înainte de apocalipsa care i-a gonit pe toți locatarii.
Până și câinii vagabonzi au dispărut fără urmă. La peron sunt aruncate în dezordine mese și dulapuri care nu au mai putut prinde ultima cursă de salvare.
Cineva a avut timp să scrie câte ceva. Pe tabloul indicator, în dreptul fiecărui tren care trebuia să-și tragă sufletul în Gara de la Dărmănești scrie „Anulat”.
Două vaci, într-o lume ireală
Câțiva metri mai încolo, descopăr sursa muzicii. E un radio cu ceas așezat pe fereastra larg deschisă a biroului de comandă. Înăuntru, câteva flori, registre deschise și o tablă neagră.
„L1 scoasă de sub tensiune. L86 închisă. Pr A Milișăuți stins. EMM 21 blocat electric”, arată că la Dărmănești nu se întâmplă, într-adevăr, nimic.
Sala de așteptare seamănă mai degrabă cu o casă de sinistrați. Câteva paturi roase pe la colțuri și rupte din loc în loc, scaune așezate cu picioarele în sus și o sobă rămasă intactă sunt semne că aici a existat viață.
Gratiile de la geamuri par de-a dreptul inutile, în fața ușilor deschise larg parcă pentru a lua tot aerul de afară în speranța că mirosul de mâl va ieși cât mai repede.
Ies din gară și lângă o clădire dau peste un bărbat cu o lopată în mână. Îmi spune că șeful de stație nu lucrează sâmbăta, iar impiegatul e plecat să verifice o altă clădire.
Brusc, liniștea e spartă. Nu de țignalul vreunui tren, ci de două vaci. În lipsa oricărei activități feroviare, sătenii își duc vacile la păscut pe lângă locomotivele și vagoanele blocate în Gara de la Dărmănești.
Dau să plec din această lume ireală, dar la un moment dat apare un tip la vreo 40 de ani, în pantaloni scurți. Își cere scuze că nu e echipat corespunzător, de parcă asta ar schimba radical situația.
Din motive ce țin de serviciu, după cum singur îmi explică, nu este prea vorbăreț. Reușesc să aflu de la el doar că apa a avut jumătate de metru și că toate legăturile spre Dărmănești, pe calea ferată firește, sunt rupte. O lume a dispărut în câteva minute. Poate că nu definitiv.
