Gara amintirilor

M-am abătut din drum pentru a vedea ce se mai întâmplă la gara Ițcani, monument istoric inaugurat în urmă cu 145 de ani. Nu se întâmplă nimic. Aflu, chiar din această gazetă, că, totuși, ceva-ceva s-ar mișca, se va face, se va drege, o să fie bine la anul și la mulți ani. Câți ani? Barem în 2021, când se va împlini un veac și jumătate, n-o să ne mai fie rușine de halul în care a ajuns o clădire din patrimoniul istoric al Bucovinei? Am mai scris pe această temă cu ani în urmă, când mi-am exprimat îndoiala că termenele propuse de Primăria Sucevei și Direcția Regională CFR Iași sunt realiste, pentru simplul motiv că nu-i a bine când auzi că-s două moașe. Din păcate, așa s-a și întâmplat, iar evoluția evenimentelor arată că se înaintează cu viteză amărâtă de marfar, tipică, de altfel, pentru performanțele actuale ale Căii Ferate Române.
Restaurarea clădirii gării Burdujeni, mult mai complicată, era programată să dureze doi ani. Au trebuit să treacă șapte. Doi ani se propun și pentru gara Ițcani – cine să mai creadă? Sigur că, de-aș fi șef la CFR Infrastructură, aș ezita să atentez la bugetul costeliv al societății, fiindcă altele-s marile priorități, câtă vreme barem șina uzată nu se poate înlocui din lipsa banilor, iar restricțiile de circulație împânzesc și sufocă tot mai mult întreaga rețea. Pe de altă parte, nici nu prea se știe ce destinație urmează a se da clădirii restaurate, câtă vreme, după decăderea din rang vamal, avea spațiu excedentar ce-i permitea să funcționeze aici un cinematograf (singura gară „cineficată” din toată România!), un Oficiul poștal, un restaurant cu pretenții, un bufet (într-o vreme două), chioșcuri diverse, magazine, apartamente pentru ceferiști ș.a.
După trecerea stației Ițcani pe linie aproape moartă odată cu darea în folosință a sectorului de cale ferată Burdujeni-Lucăcești-Păltinoasa și a intrării în ceață a funcției de compunere-descompunere a trenurilor de marfă, necesitățile tehnice de spațiu s-ar limita la funcționarea casei de bilete, a sălii de așteptare, a Biroului de mișcare și, eventual, a unui Post de Poliție CF. Ar fi, în sfârșit, suficient loc pentru amenajarea unui Muzeul al Transporturilor (cel de la București e-o caricatură!), iar prisosul de linii acum înecate în bălării ar permite gruparea aici a tuturor seriilor de locomotive aflate, teoretic, în inventarul Muzeului bucureștean, dar, din lipsa spațiului de expunere, rămânând risipite spre ruginire pe linii moarte în depourile și fostele remize din toată țara. S-ar perpetua astfel și amintirea trecerii prin Ițcani a „internaționalelor” Iași-Lemberg, București-Berlin ori București-Kiev-Moscova, acum, când trenurile noastre toate se poticnesc definitiv la vama Siret.
Deocamdată asta-i doar o fantezie pe care ne-o îngăduim ca prețuitori ai istoriei Căilor Ferate Române: toate țările din jur, ca să nu mai vorbim despre SUA, Anglia, India, Africa de Sud, Australia, până și Bulgaria (la Ruse), s-au învrednicit să adune în mari muzee mărturiile definitorii pentru era harnicei și modestei locomotive cu aburi. Avem exponate „de aur”; cine le vede? Deocamdată, gara Ițcani este, practic, închisă: tavanele se surpă, acoperișul peronului zboară în vânt, o furtună din 2010 a smuls 250 mp din învelitoarea clădirii, plafonul pictat este mucegăit și știrb, zidurile-s coșcovite și năpădite de infiltrații, geamurile-s sparte – parcă-i casă cu stafii! Aud – ce soluție! – că s-ar propune amenajarea sălii de așteptare într-un container – asta în situația în care însuși statutul de monument istoric (SV-II-m-B-05468) obligă fără drept de apel la intervenții pentru protejare și păstrare!
S-a desfășurat licitația pentru repararea acoperișului peronului – tot e ceva, da-s pași de melc, foarte departe de posibilitățile reale ale Regionalei CFR și ale Primăriei Sucevei. N-am văzut în incintă nici picior de muncitor, nici semne de deschidere a șantierului, deși dispoziția de începere a lucrărilor a fost emisă de câteva luni bune! Și nu-i vorba despre o construcție oarecare: austriecii au edificat cu orgoliu o clădire-model în stil neo-gotic, cu creneluri și turnulețe la colțuri, arce și arcade frânte, conform tipicului gărilor similare din zona central-europeană. Au dorit-o carte de vizită cât mai impunătoare, purtătoare de anume simbolistică, după cum și românii, mai săraci, dar mai generoși, au intenționat (și izbutit) cu gara Burdujeni, amândouă de reală valoare istorică. Un astfel de monument încărcat de amintiri și cu certe virtuți arhitecturale merită un efort mai susținut pentru scoaterea din ruină. Mă-ntreb dacă nu pot fi accesate și fonduri europene, că tot suntem la zero, ultimii din UE!