GANEA

Nu m-aș implica în târâșenia imundă cu golănia lui Ganea dacă n-aș vedea că sunt ignorate motivații mai adânci și mai îndepărtate. La prima vedere, agresiunea „ganezului” părea tipică pentru un drogat – și nu controlul anti-doping s-ar fi impus, ci analizele pentru depistarea drogului. Dacă se ia în considerare, însă, că timișoreanul a suferit de epilepsie și a urmat tratamente costisitoare în Germania, motivația se schimbă radical. „Descărcarea anormală, bruscă, a impulsurilor din anumiți centri nervoși” poate fi cauzată, între altele, de o emoție puternică – ceea ce s-a și întâmplat. Rădăcina emoției aflându-se nu numai în stress-ul jocului ca atare, ci și în perspectiva pierderii unei enorme sume de bani. Enormă, desigur, pentru înțelegerea noastră, nu și pentru mentalitatea fotbalistului român. Am muncit 46 de ani, din care 33 am fost director, deci, cu un salariul peste medie, și n-am văzut niciodată 9000 de dolari la un loc (darămite să-i am!), cât s-a propus fiecărui fotbalist în meciul Timișoara-Rapid. De înșfăcat în 90 de minute! Întrebare: de ce li se dau atâția bani? Cu 10.000 $, în Basarabia se încheie un contract (în lumea interlopă) pentru împușcarea unui ministru. Paralela poate fi considerată abuzivă, dar, dacă stăm strâmb și judecăm drept, agresiunea lui Ganea, invers explicabilă (nu c-ar primi banii, ci că i-ar pierde) tot pe-acolo se situează. Am spus-o și-o mai spun: față de starea generală a românilor, de nivelul de trai al marii majorități a populației, dar și de valoarea cea adevărată a fotbalului nostru, sumele oferite jucătorilor sunt enorme și de-a dreptul imorale. Cu cât li se promite mai mult, cu atât vor fi mai agresivi și va spori numărul oaselor rupte și arbitrilor agresați. Mai departe. Ganea este la zi cu vizitele medicale, fără să se ia în considerație că epilepsia nu se vindecă, ci (cel mult) „se adoarme”, iar antecedentele lui s-ar cuveni să alarmeze orice psihiatru. În 1992, l-a agresat (cu cuțitul!) pe antrenorul Furnică de la „Nitramonia”, în 1997 i-a dat un picior în gură și i-a fracturat mandibula lui Frăsineanu (care-i datora niște bani), în 1999 și-a cotonogit doi colegi de la Bistrița, în 2000 l-a pocnit pe coechipierul ce cutezase să-i ocupe locul în autocar, la Stuttgart, în 2002, a azvârlit înghețata în nasul antrenorului Magath, apoi l-a atacat pe antrenorul Hoddle, în 2007 era să-l svânte în bătaie pe Marius Constantin, tot în 2007 i-a dat un cap în gură (la vestiare) australianului Baird, rupându-i buza… Sunt evidente manifestări paroxistice ale unui psihic bolnav și Ganea, adevărat pericol public, n-ar trebui suspendat, ci pur și simplu să nu i se acorde viza medicală pe carnet. Pe de altă parte, constatăm că repetatele agresiuni n-au îngrijorat pe cine trebuie, au fost trecute cu vederea și tratate cu impardonabilă bunăvoință – spe a se ajunge unde s-a ajuns. În fine, în opinia mea, marele vinovat nu-i Ganea, un om bolnav și atât, cât Iancu. Acest personaj dubios sfidează toate evidențele și însăși buna cuviință, ieșind în public cu nerușinate și sfidătoare încercări de a-l scoate pe Ganea basma curată și a arunca vina pe arbitrul care „l-a provocat”. L-a provocat, cum? Să zicem că Mudura a greșit. Ei, și? Au dreptul jucătorii să-i ia gâtul? Un patron de club care consideră că-i dator nu să-l sancționeze, ci să-l apere pe Ganea, e-o rușine pentru sportul românesc și o invitație la perpetuarea violențelor, oricum trecute mult dincolo de limitele tolerabile. Rezumând: 1 – Ganea este un om bolnav și se cuvine tratat în consecință; 2 – sumele astronomice care se învârt în modestul fotbal românesc ajung nu să stimuleze performanța, ci să ațâțe constant agresivitatea; 3 – la nivelul unor cluburi, jucătorilor nu li se face educație, ci contra-educație. Personaje ca Iancu sunt o pacoste pentru fotbalul românesc.