Gânduri pascale către aproapele meu

Oricine a avut măcar o dată prilejul și s-a lăsat îndemnat de Duhul să înceapă „călătoria către Paști” (Sfântul și Marele Post), participând la cele cinci seri (primele patru din prima săptămână și ultima la jumătatea celei de-a cincea) în care bisericile ortodoxe au răsunat – mai grandios sau mai firav – de stihurile și cântările Marelui Canon de pocăință al Sfântului Andrei Criteanul, va fi pus cu certitudine cel mai bun început al acestei călătorii duhovnicești. O slujbă cutremurătoare, al cărei rost se va fi împlinit numai dacă, ieșind din sfânta biserică, sufletele s-au putut simți mai ușoare, limpezite de ceața densă a unui cotidian sufocant, agresiv pe toate planurile, dar mai ales pe cel spiritual.
Dacă ecoul refrenului cântat al Canonului te-a însoțit până acasă, pe tine, ca și pe mine, aproapele meu; dacă acel tânguitor, dar totodată alinător: „Miluiește-mă, Dumnezeule, miluiește-mă”, ți-a rămas în auz până ai adormit, poate că șansele „liniștirii” încep să sporească. De aceea, aș vrea să mai urcăm împreună câteva trepte, cele ale împăcării între noi și fiecare cu sine, act psihologic și duhovnicesc care nu cunoaște nici o altă perioadă a anului liturgic mai propice decât Postul cel Mare și apoi bucuria care ne așteaptă la capătul lui, marele praznic al Învierii Domnului.
În tot acest răstimp, ne vom putea pleca genunchii sufletului, dar și pe cei trupești înaintea icoanei Mântuitorului, sub epitrahilul duhovnicului și, ușurându-ne de povara unor păcate mai mari sau mai mărunte – iertați-mă, știu, părinte, nu există păcate mari și mărunte, ci doar păcate! -, mai noi sau mai vechi, poate unele nemărturisite niciodată, vom cere iertare de la Judecătorul Cel drept și mereu milostiv. Dar, ca să primim această iertare, trebuie, la rândul nostru, să iertăm. Nu știu dacă ai realizat vreodată dimensiunea uriașă a simțământului pe care-l trăiești atunci când te împaci cu cineva, când ierți celui care ți-a făcut rău ori ți-a greșit în vreun fel. Desigur, despre bucurie este vorba! Iertarea are două valențe, dar nu amândouă produc acest sentiment la o intensitate egală. A primi iertare de la un semen al tău îți aduce în suflet pacea, liniștea și mulțumirea că s-a dezamorsat o tensiune psihică pe care n-o mai puteai suporta, care te izola de celălalt sau de mai mulți, însingurându-te într-un disconfort moral sau chiar o reală suferință sufletească, mai ales dacă „celălalt” îți era drag, rudă, prieten, părinte.
Raportându-mă, însă, la propria experiență, consider că bucuria este substanțial sporită atunci când ierți tu pe cineva! A dărui iertare semenului tău, a o face din toată inima, cu toată sinceritatea și înțelegerea circumstanțelor, oricare ar fi fost ele când s-a produs „ruptura”, are ca rezultat cert și profund ziditor duhovnicește regăsirea de sine. Iertând, ne întâlnim din nou cu eul nostru adevărat, cu care poate nu ne-am mai intersectat de cine știe când, pe cărările existenței acesteia zbuciumate. Minunate sunt, deopotrivă, consecințele celeilalte variante, când, primind iertarea, îl regăsim pe fratele nostru, pe aproapele nostru, ascuns sub crusta tot mai greu penetrabilă a înstrăinării prin care ne ținea departe de dânsul, dar și de noi înșine. Numai restaurându-ne structural prin iertare reciprocă, eu și tu, aproapele meu, vom putea cuteza a dobândi apoi iertare de la Cel care ne așteaptă să I-o cerem. Aici sensul e unic: de la El la noi! După vrednicie, după „lacrimile” purificatoare de suflet, prin regretul profund al faptelor noastre.
Toți am fost copii, toți am necăjit-o uneori pe mama cu năzdrăvăniile noastre. Ne certa, ne pedepsea oprindu-ne de la joacă sau cu alte metode de cumințire. Câteodată, tata îl mai și dădea jos din cui – vorba lui Creangă – pe Sfântu’ Nicolae… Dar supărarea părintească nu dura mult și era de-ajuns un zâmbet pe fața mamei ca să alergăm „mântuiți” în brațele ei, semn că furtuna trecuse. Și, mai ales, sprâncenele încruntate ale tatei odată destinse, chiar se ivea soarele. La pieptul lor, cuprinși de brațele iubitoare și mângâiați de sfintele lor mâini bune, le simțeam inimile bătând mai tare de iubire și bucuria iertării. O bucurie dublă: ei se bucurau că ne-au iertat, iar noi că am fost iertați. Așadar, a ierta înseamnă deopotrivă a dărui și a primi. Un dus-întors al inimii. Rezultanta: un inefabil sentiment de bucurie, până la lacrimi.
Odată intrați în vâltoarea vieții, venim în contact cu aproapele – cu ceilalți, și relațiile se diversifică fie spre polul plus, generând prietenia și comuniunea, fie spre polul negativ, rezultând nenumărate forme ale adversității, determinate de cauze externe sau de un imbold interior. Greutățile vieții, necazurile, stresul fac ca acești poli să intre în conștiința noastră; de cele mai multe ori, valoarea negativă e mai mare și atunci plus cu minus va da minus. Astfel se sparge comuniunea și îi ia locul un război, ale cărui arme sunt, pentru început, cuvintele. Cuvântul, deci, rostit cu duritate, dispreț, intoleranță și chiar cu ură. Apoi, de la cuvânt la gest nu e decât un pas care, adeseori, duce chiar până la o ruptură pentru toată viața. Sunt familii – știm bine! – care se dușmănesc de zeci de ani, frați care nu-și vorbesc și nu-și calcă pragul, copii care-și blestemă sau chiar își lovesc cu cruzime părinții etc. Sunt vecini care nu-și dau binețe, își trântesc ușa în nas, își otrăvesc unii celorlalți câinele sau se desfată cu voluptatea proceselor prin tribunale pentru pricini ridicole. În toate aceste cazuri, și altele similare, numai iertarea este remediul cel mai eficient pentru sufletele care-i deschid ușa. E nevoie doar de o mână întinsă, o vorbă bună, un salut firesc. În felul acesta, asemenea minusuri dau, cum se întâmplă uneori în matematică, plus. Cu o condiție, și anume acolo, în ungherul ascuns al sufletului nostru, unde Dumnezeu a pus, când ne-a creat pe fiecare, scânteia de dumnezeire, întru șansa de asemănare cu El, să renască iubirea, dragostea de aproapele.
Bucuria acestei iertări este sporită atunci când cei care-și vor fi greșit unii altora și-o acordă reciproc. Dar pentru a realiza acest minunat gest trebuie să se purifice mai întâi ei înșiși de răul care le-a otrăvit conștient și voit ființa. Apoi, trebuie ca cineva să facă primul pas și primul gest, nu-i așa? Da, dar pașii se pot face și concomitent, din ambele sensuri. Cum s-ar numi, oare, în puține cuvinte, această bucurie, rezultantă a iertării reciproce? Regăsire a sinelui celui creat de Dumnezeu? De ce nu? Ne sperie dificultatea acestui demers? N-ar trebui, pentru că începutul îl poate face o propoziție foarte simplă, care e, de fapt, echivalentul unui pas spre celălalt: Iartă-mă!
Fiecare știm cui s-o adresăm, de la cine s-o așteptăm și de ce. Totul e să fie spusă cu adevărată dragoste și din inimă: „Iertați-mă, cei cărora v-am greșit! Și eu v-am iertat pe toți cei care, cândva, îmi veți fi greșit mie”. Și să mai știi, aproapele meu cel de pretutindeni, că, oricare ar fi pricina sfâșierii dintre noi și ceilalți, care ne vor fi greșit sau cărora noi le-am greșit, nimic nu va întrece iubirea și puterea de iertare a lui Dumnezeu. Pentru că El este chiar Iubire! Ce imn mai minunat se va fi închinat vreodată acestui sentiment de iubire, iubirea de aproapele, decât cel pe care ni l-a lăsat ca pe un testament Sfântul Pavel, Apostolul Neamurilor: „Și de aș avea darul prorociei și tainele toate le-aș cunoaște și orice știință, și de aș avea atâta credință încât să mut și munții, iar dragoste nu am, nimic nu sunt. Și de aș împărți toată avuția mea și de aș da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi folosește. Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește. Dragostea nu se poartă cu necuviință, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândește răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduiește, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată” (1 Corinteni 13, 2-8).
(Lidia Popița Stoicescu , Ziarul Lumina)