Sfintele Paști, când prăznuim Învierea Mântuitorului nostru Iisus Hristos, este o sărbătoare solemnă. Bucuria ei este de altă natură decât cea pe care o simțim la Nașterea lui Iisus, când ne străduim să facem din inima noastră peșteră spirituală în care pruncul Iisus se va naște. Acolo, la Crăciun, stăm uimiți în fața minunii prin care Dumnezeu cel neîncăput, cel fără de început, cel care a făcut lumea aceasta minunată și cerul, și pământul se mărginește pe sine într-un prunc micuț și fragil, culcat într-o iesle, încălzit numai de prezența animalelor și de dragostea Maicii Sale și a lui Iosif logodnicul.
Parcă la Crăciun încă nu L-am integrat înlăuntrul nostru pe Hristos, încă este Pruncul minunat venit din cer, avem un oarecare sentiment de exterioritate față de Dumnezeu Fiul. De Paști, prin postul de ispășire și prin faptul că L-am văzut pe Dumnezeu între noi, având chipul și statura noastră, suferind că noi, sângerând, chemându-și Tatăl din ceruri, rugându-se pentru cei ce-l chinuiau – virtual, am fost și noi printre aceea – bucuria noastră este mai interioară, Iisus ne-a integrat prin suferință și prin iertare.
Oamenii sunt mai liniștiți de Învierea Domnului, mai interiorizați. Învierea aduce o bucurie mai liniștită, nu trebuie să alergăm așa cum încercăm de Crăciun să ajungem la Peștera Nașterii. Dumnezeu Omul este în noi, în suferința noastră, în pocăința noastră, în purificarea noastră prin post și prin reconvertire. Slujbele frecvente și mai lungi, durerea inimii noastre pentru păcatele săvârșite, deniile și privegherile ne înalță treptat spre o apropiere de Dumnezeu. Și duhul nostru este mai râvnitor către pocăință și mai sârguincios spre rugăciune.
– Remember …. Postul Paștelui
Când eram copil posteam cu osârdie, deși nu era ușor pentru noi copiii, dar îngerul nostru păzitor ne ferea de ispita oalelor cu lapte din cămară și de smântâna atrăgătoare. Și chiar dacă mai greșeam, știam că părintele ne va ierta la spovedanie, căci noi nu aveam nici o îndoială că intervenția părintelui pe lângă Dumnezeu era fără greș. De altfel, părintele știa toate păcatele noastre încă înainte de a le mărturisi noi; legătura lui cu cerul și cu îngerii noștri păzitori era foarte strânsă și nimic din cele ascunse ale noastre nu-i erau necunoscute.
La înjumătățirea postului, Miercuri, mama ne chema pe cei mai mici – cei mari erau la lucrarea câmpului, a viei, etc. și ne punea să numărăm ouăle. În anii buni, putinile erau pline cu ouă albe, de cele mai multe ori aveam peste trei sute de ouă; în anii mai slabi aveam peste 200.
Cea mai tainică treabă pe care o făcea mama era în serile de Martie, când la lumina unei lumânări, cerceta ouăle alese de ea pentru a le pune la cloșcă. Ouăle cu bănuț le punea de o parte. Din ele urma să iasă puii care vor face ouăle pentru Paștele anului următor. Ce taină a vieții cunoștea mama, cu câtă convingere făcea ea cruce peste ouăle care vor scoate pui. Tare mi se părea mie că treaba pe care o făcea mama semăna într-un fel pe care nu-l înțelegeam, cu Învierea.
Pe urmă erau spovedaniile.
Părintele împărțise satul în trei grupe: copiii, care erau spovediți mai la începutul postului, de obicei, mergeam pe rând cu toată clasa și cu învățătorul, flăcăii și fetele care urmau la mijlocul postului și bătrânii care veneau la urmă. Așa cum am spus, nu era chip să ascunzi de părintele ceva. Dacă evitai să spui o ceartă sau un mic furtișag, părintele te și întrebă: „Dar cearta cu cutare cum a fost? (Parintele Calciu Dumitreasa)
