Gânduri din pateric – Bătrânul Teolipt

– Constat cu bucurie, venerabile Bătrâne Teolipt, că ați analizat lucrurile într-un mod foarte convingător. Se pare, însă, că posedați atât învățătura din afară, “bătătorită” de toți, cât și înțelepciunea dinăuntru, care are o valoare unică în astfel de teme, a zis teologul. Pot, deci, să-mi pun mari speranțe că ne veți da o soluție satisfăcătoare problemei Monahismului, asupra căreia am avut o lungă discuție…
– A fost într-adevăr o binecuvântare de la Domnul, venirea Bătrânului Teolipt, a zis intervenind Monahul Hrisostom, fiindcă este experimentat străbătând, cu harul lui Dumnezeu, al cincizeci și șaptelea an în asceza filosofiei Monahale și pe deasupra stăpânește și cunoștința care în Hristos nu este cunoștință.
– Este adevărat, părinte Teolipt? a zis teologul.
– Cât privește anii viețuirii mele în Mănăstire, da, a răspuns Bătrânul. Dar cât privește recomandările bunului frate Hrisostom; ele se datorează marii lui bunătăți. Noi oamenii, în noi înșine, nu avem vreo valoare care să fie luată în seamă. Suntem făpturi neputincioase. Și chiar dacă ne-am învrednicit de o luminare care vine de la prima și unica lumină, “care luminează pe tot omul care vine în lume” (In 1, 9), noi aruncăm razele noastre prin reflectare și fraților noștri. Dar dacă “lumina care e în noi este întuneric, întunericul e cu atât mai mult” (Mt.6, 23). Suntem astfel luminați din altă parte. Ce lucru propriu avem prin urmare?
Un fior ne-a trecut la cuvintele acestui înțelept Bătrân. 57 de ani de bunăvoie între zidurile unei Mănăstiri! O întreagă viață! Ce făclie nestinsă de dragoste și de așteptare va fi ars în pieptul martiric și cucernic al acestui moșneag, ca să păstreze o astfel de lumină a spiritului? Câte iubiri dumnezeiești și de nesăturat nu vor fi dat puteri acestui vas de lut ca să reziste la 57 de ani de suferință și privațiuni și să apară acum înaintea noastră într-o înflorire atletică, venerabil, sincer, cu tinerețea reînnoită, ca a vulturului! Cred că nu s-ar putea găsi o demonstrare practică mai convingătoare a puterii Creștinismului…
– Câți ani aveți, dacă îmi permiteți? a întrebat teologul.
– 85, a răspuns Bătrânul.
– Când ați venit la mănăstire aveați 28 de ani? a reluat teologul.
– Cu harul lui Dumnezeu așa este, a răspuns Bătrânul.
– Să-mi îngăduiți, venerabilul meu Bătrân, a zis teologul, să vă întreb cum ați devenit Monah, cum ați luat hotărârea?…
– Multe îmi cereți, a zis zâmbind Bătrânul. Sunteți sigur că mă veți înțelege, dacă am să vă spun cum am luat hotărârea să devin Monah?
– Nădăjduiesc că da, a zis teologul.
– Vă întreb aceasta, a zis Bătrânul, fiindcă avem psihologii diferite. Și Dvs., care nu ați încercat acel sentiment care împinge pe cineva spre Monahism, vă va veni foarte greu să mă înțelegeți. Psihologia monahului este inaccesibilă logicii celor din lume, fiindcă printr-un salt eroic Monahul, se mută într-o altă lume. Desigur, veți replica că toți creștinii „nu au aici cetate stătătoare” (Evr.13, 14) și toții suntem stăpâniți de sentimentul provizoratului de aici, fapt care ne duce cu gândul la „cetatea viitoare, pe care o căutăm” (Evr. 13, 14). Aceasta însa nu e adevărat. În lume, oricât s-ar strădui cineva să se țină la înălțimea din afara lumii, nu poate reuși aceasta, din cauza amestecului obligatoriu cu cele pământești. Cel mult dacă reușește să cugete doar cu gândul că nu aparține lumii acesteia, dar inima nu poate să se elibereze de simțirea prezentului crud. Viața practică a monahilor, însă, departe de lume și într-un mediu teocratic, pătrunde până în cutele cele mai fine ale sufletului și le formează și o psihologie corespunzătoare. De aici se formează o prăpastie de netrecut între două lumi diferite…
– Vă înțeleg foarte bine, a zis teologul și vă rog, părinte Teolipt, să nu refuzați a-mi satisface această dorință, fiindcă în calitatea mea de teolog sunt extrem de interesat să fiu informat despre Monahismul Bisericii Răsăritene. Interesul meu față de instituția Monahismului, pe care o consider greșit interpretată în zilele noastre, a crescut și mai mult dintr-o convorbire pe care am avut-o în după-amiaza aceasta cu cei de față…
– Și eu v-aș fi extrem de îndatorat, am completat, dacă ne-ați spune ceva despre viața Monahală de la noi. Fiindcă între noi și domnii de față s-a desfășurat o discuție în care mi-am luat sarcina să analizez principiile fundamentale ale Monahismului ortodox și mărturisesc că nu consider deloc ușoară această întreprindere…
– Dacă dorința mea de a ne povesti cum ați devenit Monah, este indiscretă, atunci binevoiți cel puțin să mă informați, a zis teologul, cum înțelegeți, în urma experienței Dvs. îndelungate, că își găsește o justificare Monahismul nostru, pentru că tema aceasta provoacă multă discordie astăzi chiar și între creștinii bine intenționați.
– Ceea ce se întâmplă cu acești creștini bine intenționați, a răspuns bătrânul Teolipt, clătinându-și capul alb și suspinând adânc, nu e de mirare. Fiecare om vede lucrurile pe măsura ochilor lui și, atunci când e vorba să fie judecat Monahismul, care constituie expresia jertfei supreme, e nevoie ca el să aibe un spirit de observație exersat. Omul cu mintea îngroșată nu poate să distingă nimic dincolo de materie. Aceasta nu înseamnă că acel ceva nu există. Așa și în Creștinism. Există chiar și în Biserică o scară fatală de materialism. Și anume, Creștinismul se face cunoscut fiecărui creștin după capacitatea lui de primire, adică după gradul de subtilitate a cugetării, a cultivării conștiinței, a curăției inimii, al capacității naturale, a dorinței. Astfel încât, având în vedere faptul că nici o opinie umană nu exprimă în mod sigur adevărul, fiindcă părerile sunt influențate de factorii amintiți, în mod necesar va trebui să căutăm niște măsuri și etaloane sigure, nesupuse îndoielii. Acestea sunt Sfinții Părinți. Avem mărturiile lor, avem viața lor. De ce să mai lungim vorba? Repet, deosebirea de păreri între cei evlavioși este explicabilă și nu va înceta niciodată să existe, întrucât Monahismul apare ca o viață duhovnicească mai adâncă, iar oamenii vor constitui un mozaic de stări duhovnicești. De altfel, să nu uităm cuvintele Apostolului: „cei sufletești nu primesc cele duhovnicești” (I Cor. 2, 14).
(Teoclit Dionisiatul, Dialoguri la Athos, Vol. I – Monahismul aghioritic, traducere de Preot profesor Ioan I. Ică, Editura Deisis – Mănăstirea Sf. Ioan Botezătorul, Alba Iulia, 1994, pp. 89-92)