Gânduri despre preoție și familie

„Ne revine aleasa îndatorire de a medita mai profund asupra sensului fiecărui rând sau cuvânt al rugăciunilor Sfintei Liturghii în care ne rugăm pentru frații noștri, pentru ierarhul canonic și pentru satele și orașele țării noastre, pentru buna întocmire a văzduhului, pentru vremuri pașnice și bună înțelegere între oameni. Iată, deci, filonul de învățătură ortodoxă care trebuie să străbată întreaga noastră lucrare de slujire! Oare care dintre slujitorii noștri – citind aceste rugăciuni – nu simte actualitatea lor și nu apreciază permanenta necesitate a săvârșirii Sfintei Liturghii ca o slujbă a zilelor noastre? Căci altfel cum am putea-o numi Sfântă Liturghie ca fiind a zilelor noastre și nu a secolelor patru sau cinci? Pentru că, într-adevăr, prin actualitatea acestor rugăciuni, ea este a zilelor noastre, ca și preotul care este slujitorul lumii de astăzi.”
Preoția – Taină spre sfințirea lumii
„A fi preot și slujitor al lui Dumnezeu înseamnă a fi călăuzitorul și sfințitorul fiilor duhovnicești încredințați spre propășire, prin puterea și darul lui Dumnezeu, prin chemarea și cinstea pe care nimeni nu și le poate lua cu de la sine putere, dacă nu le-a primit de la Dumnezeu, cum scrie Sfântul Apostol Pavel (Evrei 5, 4).”[1]
„Dar pentru aceasta, negreșit se cere ca slujirea preoților ortodocși să fie pildă (…), ceea ce presupune a avea preoți iubitori de Biserică, iar când zicem iubitor de Biserică, înțelegem toate însușirile unui preot care n-a iubit și nu iubește numai altarul, ci și pe credincioșii săi, țara și poporul din care face parte, tot ceea ce înnobilează viața și viitorul întregii omeniri. Dacă studiem cu luare-aminte Sfânta Liturghie pe care o săvârșim – analizând conținutul rugăciunilor pe care le rostește preotul în taină – vom observa că ele cuprind o nesfârșită comoară de învățături în acest sens. Ele cuprind toate laturile vieții noastre omenești, căci se referă nu numai la prezența reală a Mântuitorului în comuniunea Bisericii și la Jertfa euharistică, din care preotul și credincioșii trebuie să se împărtășească, ci și la slujirea lumii și a semenilor.”[2]
„De aceea nouă, ortodocșilor, mai ales slujitorilor altarului strămoșesc, ne revine aleasa îndatorire de a medita mai profund asupra sensului fiecărui rând sau cuvânt al rugăciunilor Sfintei Liturghii în care ne rugăm pentru frații noștri, pentru ierarhul canonic și pentru satele și orașele țării noastre, pentru buna întocmire a văzduhului, pentru vremuri pașnice și bună înțelegere între oameni. Iată, deci, filonul de învățătură ortodoxă care trebuie să străbată întreaga noastră lucrare de slujire! Oare care dintre slujitorii noștri – citind aceste rugăciuni – nu simte actualitatea lor și nu apreciază permanenta necesitate a săvârșirii Sfintei Liturghii ca o slujbă a zilelor noastre? Căci altfel cum am putea-o numi Sfântă Liturghie ca fiind a zilelor noastre și nu a secolelor patru sau cinci? Pentru că, într-adevăr, prin actualitatea acestor rugăciuni, ea este a zilelor noastre, ca și preotul care este slujitorul lumii de astăzi. Deși este o singură Sfântă Liturghie, iată că ea este contemporană deopotrivă veacurilor Sfinților Părinți ai Bisericii, dar și nouă, celor de astăzi. Iar noi nu trebuie să facem altceva decât să descoperim acest tezaur de trăire și de gândire creștină.”[3]
Familia – născută din Taina iubirii
„Căsătoria creștină – ca Taină a iubirii – este un act sfânt, de origine dumnezeiască, în care – prin preot – se împărtășește harul Sfântului Duh unui tânăr și unei tinere ce se unesc liber în căsătorie, care sfințește și înalță legătura naturală a căsătoriei lor la demnitatea reprezentării unirii duhovnicești dintre Hristos și Biserică. Iubirea dintre soți rodește în Taina Căsătoriei multe daruri, între care cel mai mare este acela al nașterii de prunci. Uitarea acestui lucru generează egoismul dus până la limită, uneori întemeiat pe argumentul sărăciei materiale”. Această justificare îi „determină pe unii dintre semenii noștri să nu-și dorească prunci. […] Adevărul este că nu sărăcia sau lipsa locuințelor este motivul care duce la practicarea avortului, ci absența unei convingeri creștine puternice, referitoare la rostul familiei și al copilului”[4].
„Cu mâhnire constatăm că mai există părinți care, din diferite pricini, lipsiți de înțelegere în familie, îi determină pe copii să părăsească familia și să ia drumul străzii. Uneori, de la o vârstă tot mai fragedă, sunt expuși pericolelor, ajungând la pierzanie trupească și sufletească (…). În familia creștină, unitatea și solidaritatea morală și sufletească sunt întotdeauna mai puternice când copiilor, dinlăuntrul acestora, li se arată de către părinți cinstea și afecțiunea datorate, căci numai într-o atmosferă de iubire, insuflată de credința în Hristos, pot fi învățate și însușite de copii virtuțile, singurele prin care ei pot deveni o binecuvântare pentru comunitate.”[5]
[1] Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Sensurile permanente ale preoției în „Almanah Bisericesc”, Editura Sfintei Arhiepiscopii a Bucureștilor, București, 1997, p. 10
[2] Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Conștiința vie a slujirii preoțești, Editura Sfintei Arhiepiscopii a Bucureștilor, București, 2005, p. 202
[3] Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Sensurile permanente ale preoției în „Almanah Bisericesc”, Editura Arhiepiscopiei Bucureștilor, București, 2007, p. 12
[4] Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Pe treptele slujirii creștine, vol. IX, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii ortodoxe Române, București, 1999, p. 269
[5]http://basilica.ro/pf-teoctist-in-cuvintul-sau-pastoral-de-craciun-a-spus-copii-sunt-coroana-bucuria-si-unitatea-familiei/