Gânduri către frații înstrăinați

Luna mai pare să-și fi câștigat nefericita numire în istorie drept luna înstrăinărilor. Pe 7 mai ne-am amintit de răpirea Bucovinei, iar data de 16 ne readuce în memorie dramatica înstrăinare a Moldovei dintre Prut și Nistru, numită de ruși Basarabia. Anul acesta se împlinesc 202 ani de când ne-a fost smuls acest petic de pământ românesc în urma Războiului ruso-turc și a Păcii de la București din 16 mai 1812. Durerea fraților dintre Prut și Nistru a fost prea mare să poată fi redată prin cuvinte. Fărâme din ea a surprins mai târziu Eminescu în versurile tulburătoarei sale Doine. Au urmat lupte și dureri înăbușite. Românii voiau cu orice preț să-și păstreze identitatea națională și credința strămoșească. Secretul rezistenței conaționalilor noștri în fața rusificării nu poate fi socotit decât credința; prin ea s-au împotrivit în fața stăpânirii rusești, care voia să le distrugă limba, obiceiurile, tradițiile și cultura. Și, într-adevăr, dacă teritoriul fizic a fost ocupat prin forța armelor și a șantajului politic, cel sufletesc a fost cel mai greu de îngrădit. În cele două veacuri de robie, lupta crâncenă s-a dat pentru acapararea sufletului românului credincios care trebuia schilodit și desfigurat, pentru ca locuitorii să-și uite neamul și limba și să se transforme într-un alt popor, un popor fără origini, fără trecut și fără valori, ca astfel să poată fi manipulat, oropsit și răstignit. Biserica a fost temelia și sprijinul românilor urgisiți. Puținele bucurii ale acestora se trăiau și se cântau între zidurile bisericilor, devenite veritabile fortărețe ale conștiinței românești. Un mare istoric basarabean, Mircea Rusnac, spunea: Necucerind biserica românească, se poate spune că rușii nu au avut niciodată Basarabia.
„Patriotismul nu înseamnă ură împotriva altor neamuri, ci datorie către neamul nostru”
Înstrăinarea a fost curmată efemer, căci Bunul Dumnezeu a îngăduit refacerea României Mari în 1918, doar pentru scurt timp, 22 de ani. Începând cu fatidica zi de 28 iunie 1940, Moldova lui Ștefan a fost iarăși sfârtecată. Zeci de mii de destine ale unor oameni nevinovați au fost schingiuite și obidite. Prin cel de-al doilea ultimatum al ministrului sovietic de externe, în patru zile, Basarabia trebuia evacuată. Pe 29 iunie 1940, în zori, tancurile Armatei Roșii au intrat în Basarabia. Au fost clipe de calvar care au adus oceane de lacrimi, au semănat moarte, durere și nemilostive despărțiri.
Câți dintre noi mai vedem această ruptură ca pe o dramă a românismului? Dacă nu mai putem s-o privim așa este pentru că am uitat să fim patrioți. Ca și cum ar fi păcat să-ți iubești neamul și pământul din care ai răsărit. Dacă măritul Ștefan nu ar fi fost patriot, nu ar fi apărat glia făcând din pieptul său și al vitejilor săi oșteni platoșă nebiruită. Romancierul Sadoveanu spunea că „patriotismul nu înseamnă ură împotriva altor neamuri, ci datorie către neamul nostru; nu înseamnă pretenția că suntem cel mai vrednic popor din lume, ci îndemnul să devenim un popor vrednic“.
De aceea, vă propun astăzi să ne gândim cu dragoste fraternă la românii din înstrăinata Basarabie. Am aflat doar din cărți despre îndelungatele lor suferințe, sortiți de vitrega istorie să fie despărțiți de România printr-o sârmă ghimpată sau de apele înlăcrimate ale Prutului. Abia după ce moldovenii se simțiră despărțiți unii de alții, la cei de pe malul stâng al Prutului s-a conturat mai luminos icoana patriei, s-a aprins mai viu dragostea de neam și limbă. De dincolo de vadul acestui râu, martor atâtor suferințe și nesfârșite tânguiri au fost și încă mai sunt români care au făcut din dorul de țară și credința străbună o năzuință sfântă.
Împuținarea dragostei de neam nu este o plagă recentă
Trăim vremuri în care parcă agitația vieții cotidiene ne răpește tot mai mult atenția față de aceste aspecte ale trecutului nostru, manifestând tot mai multă indiferență față de vechiul ținut românesc. Se pare că împuținarea dragostei de neam nu este o plagă recentă. Poate că de aceea Domnul a îngăduit să ne fie sfâșiată țara de atâtea ori. Lipsa iubirii față de pământul pe care Dumnezeu ni l-a dăruit pare a fi un păcat colectiv. Mitropolitul Veniamin Costachi spunea prin 1815: „Pentru Bucovina, Ghica Vodă și-a pierdut viața, și noi pentru Basarabia nu facem nici măcar un protest“. Cât de actuale sunt vorbele vlădicului și astăzi!
Să organizăm, așadar, nu un protest, ci o mișcare de adeziune interioară la idealul sfânt al unității românilor și să ne rugăm Cerescului Părinte și pentru pământul Basarabiei, dar și pentru românii care își trăiesc viața și astăzi printre străini, deși sunt la ei acasă.
(Arhim. Mihail DANILIUC)