Gândind la moarte

Nimic nu se impune în viața noastră cu mai multă evidență decât certitudinea morții. Toate celelalte realități ale vieții și chiar viața însăși au gradul lor de incertitudine. Însă moartea se impune peste toate. Și totuși, dorința de viață întrece orice gând despre moarte.
Cum este când o să murim? Iată o întrebare al cărei răspuns nu putem decât să-l intuim
Umanitatea întreagă s-a străduit din răsputeri să răspundă unei astfel de întrebări și poate că nici o altă temă a acestei vieți nu a consumat mai multă cerneală pentru a i se găsi o unanimă și acceptabilă rezolvare. Cu toate acestea, necunoscutul ei încă ne bântuie. Răspunsurile la ideea morții încă variază și conținutul lor este tocmai taina morții. Este problema care stârnește cele mai diverse și cele mai contradictorii puncte de vedere, după cum poate reprezenta și un puternic imbold spre inițierea celor mai trainice legături, care trec dincolo de mormânt, căci în fața morții se unesc chiar și cele mai antagonice conștiințe.
În ciuda acestui interes, rămâne totuși foarte dificil, pentru mulți dintre noi, să vorbim despre moarte, din cel puțin două motive. Mai întâi dintr-un motiv pe care l-am numi psihologic și în care subiectul morții este tabu. Simțim, probabil în subconștient, că venind în contact cu moartea, sub orice formă, ne confruntăm oarecum cu prospectul propriei noastre morți, care ne devine astfel mai aproape, mai reală, mai certă. Nu se poate ca trupul neînsuflețit al cuiva să nu ne smulgă, măcar în treacăt, un gând la efemeritatea vieții și să nu ne ducă fulgerător în preajma momentului propriei noastre morți. Într-un fel anume fiecare și-a zis, măcar o dată în viață: „și mie mi se va întâmpla aceasta“. Dar, tot la nivel psihologic, a gândi sau a vorbi despre moarte marchează și o altă posibilitate, oarecum ciudată, de a ne apropia de ea. Fără îndoială că mulți oameni sunt de părere că a vorbi despre moarte reprezintă de fapt un mijloc de acomodare mentală cu ea, o cale prin care, pentru a ne scuti pe noi înșine de un astfel de traumatism, decidem subit să banalizăm cât mai mult subiectul.
Al doilea motiv pentru care se consideră dificil să se discute despre moarte este de natură oarecum culturală și se referă la modul în care am fost educați cu privire la moarte. Astfel, observăm că în majoritatea dicționarelor, termenul de moarte este explicat ca fiind un sentiment ce trece dincolo de experiența noastră conștientă, pentru că toți cei care o discutăm nu am trecut niciodată prin ea. Așa au apărut formele plastice de exprimare a morții, comparațiile, analogiile și diversele modalități-surogat de transpunere a ei. În orice caz, șirul acestora are o constantă comună, ele întâlnindu-se în ideea că moartea este amorțirea experienței conștiente pentru totdeauna și, de aceea, este adesea comparată cu „somnul“.
Totuși, există și viziuni care resping ideea că moartea este încetarea conștiinței. Potrivit acestor tradiții cultural-religioase, un anumit „aspect“ al ființei umane continuă să fie conștient chiar și după ce trupul fizic încetează să mai vieze. Acest „segment“ persistent a fost numit în diferite feluri, cel mai adesea fiind recunoscut prin termenii de: suflet, psihic, minte, spirit, eu, ființă, conștiință etc. Însă, indiferent cum a fost el denumit, centrală rămâne ideea că moartea nu a mai fost privită ca o stare de maximă spaimă și tortură prin care ne întoarcem în neant.
(Gheorghe BUTUC, sursa: Ziarul Lumina)