M-a întrebat, nu demult, cineva:
– Credeți că se mai poate face ceva cu tineretul acesta ? Orașele, mai ales cele mari, sunt pline de discoteci, stadioane, restaurante și locuri de distracții unde mii de tineri se manifestă zgomotos, sfidând orice bună cuviință, departe de cumințenia bătrânilor noștri.
Am încercat să răspund printr-o întâmplare, petrecută la Iași, pe când eram student. Era prin 1998, în primăvară, cred. Era seară și, afară, destul de călduț. Ieșenii urmăreau la televizor – ca aproape toată țara – un meci de fotbal. România – Anglia. Dacă băteam, ne calificam în nu știu ce cupă sau campionat. Mă plimbam cu încă un frate pe aleile din curtea mănăstirii Sfinții Trei Ierarhi. Era un aer plăcut iar noi aveam o dispoziție bună pentru meditație și conversație. Din când în când se auzeau strigăte de încurajare sau dezamăgire de pe la blocurile din fața mănăstirii dar și de mai departe.
Este meci – remarc cu voce tare.
Da. Cine joacă ?
– Nu știu. Parcă România – Anglia. Oricum cred că este un meci important pentru că nu se mai vede țipenie de om pe stradă.
Erau orele 21.30 – 22.00. La vremea asta, de obicei, centrul, Piața Unirii, Copoul, Tudorul erau destul de animate. Am continuat să ne plimbăm și să ne odihnim sufletele. Mai schimbam câte un gând căutând să tocmim vreo idee. Fratele, cu oarecare vechime în mănăstire, mai scăpa și câte o sentință. Se pronunța din când în când, cu autoritate și siguranță asupra lucrurilor. Am uitat de meci. Strigătele pasionaților de fotbal se auzeau în continuare, la răstimpuri dar ne-am învățat cu ele și nu ne mai distrăgeau atenția. Eram absorbiți de ale noastre când… o izbucnire de goooool…! gol – gol – gol…! ne-a făcut să stăm în loc. Ne-am oprit. Strigăte de bucurie, de entuziasm…goool. Vibrau blocurile. Unii mai ieșeau pe balcon, apoi intrau iarăși în casă, cu gesturi scurte din mână, cu pumnul strâns, neștiind parcă cum să-și mai manifeste bucuria.
Mi-am adus aminte atunci cu voce tare de Nadia Comăneci și de Ilie Năstase, de Dan Grecu și Pațaichin. Eram mic, mă uitam cu ai mei la televizor și când un român lua locul I la vreo Olimpiadă sau concurs internațional, urca pe podium în mijloc, se înălța tricolorul românesc și se cânta imnul nostru național “Trei culori…”. Eram tare mândri. Pentru noi, copiii, sportivii ăștia erau niște eroi. Îi învingeau pe toți din toate țările chiar dacă ei aveau țări mari: America, Rusia, China. Părinții și rudele o lăudau pe Nadia.
– Uită-te la copila asta cât e de mică și arată și ea lumii că există România. Eu mă fuduleam că sunt născut în Onești, de unde era Nadia. Când începea imnul României și se ridica tricolorul și tot stadionul sta drept și în liniște, la mulți din casă le curgeau lacrimile. Ne plăcea și Pațaichin. Era înalt și puternic și parcă zbura cu caiacul sau pe apă.
Meciul a mai durat un număr de minute și s-a încheiat. Bucurie generală, vibrație, balcoanele pline de oameni, străzile străbătute la intervale de mașini claxonând, steaguri fluturând, scoase pe geamurile mașinilor, fete cu steaguri deasupra pe jeep-uri, asemenea vestalelor de demult, ieșenii în stradă, mișcându-se spre nici unde. Totul într-un iureș de claxoane și voci. Mașini după mașini, toate cu tineri. Apar apoi echipajele poliției. Ciocănesc cu degetul în microfoane și anunță la megafoane că “Se oprește circulația pe bulevardul “Ștefan cel Mare, vă rugăm eliberați bulevardul”. Va fi un meeting al studenților din Tudor până sus în Târgușor. O manifestare de bucurie. Vreo 10.000 de studenți din complexul Tudor Vladimirescu vor să-și arate solidaritatea față de echipa României. Cine poate să-i oprească ? N-au mai făcut cerere la primăria cu 48 de ore înainte pentru accept. Asta e. După vreo 15-20 de minute au început să se audă: Ro-mâ-ni-a! Ro-mâ-ni-a! Fratele era nemulțumit, chiar tulburat văzând toată brambureala asta.
Vai de noi! Uite în ce hal a ajuns tineretul ăsta. Golani, golani. Încotro merge țara asta ?
Nu sunt pierduți
Din când în când, scăpa cuvinte și mai aspre care m-au făcut să mă rețin de la vreo observație. Era pornit. Frontul studenților ajunse în fața Palatului Culturii și de acum intra în linie dreaptă pe bulevardul Sfântului Ștefan. Erau mulți. Studenților li s-au alăturat și mulți ieșeni. În față erau mai rari dar după ei, front compact. Poate vreo 200 de metri de popor, sau și mai mult. Când am văzut atâta lume care, de acum, ajunsese în fața mănăstirii ne-am tras mai spre interiorul curții. Era o gălăgie că eu cu fratele nu ne mai puteam înțelege. L-am privit și avea o expresie de nemulțumire și de dezaprobare adâncă pe chip. Când mijlocul frontului de studenți și ieșeni au fost în dreptul porții noastre, s-a întâmplat ceva neașteptat: într-un moment scurt, de liniște, dintre două scandări, s-a auzit vocea unuia dintre ei: “Băi, Tatăl nostru!” Și am asistat la o scenă rară. N-ar fi putut fi regizată nici cu 30 de repetiții. Nu s-ar fi executat atât de rapid nici dacă i-ar fi comandat vreun general de Armată sau mai știu eu cine. Nu am avut timp să ne dăm seama. Într-o clipă au fost în genunchi cu fața spre biserica Trei Ierarhi și au început să rostească rar și tare: “Tatăl nostru care ești în ceruri, sfințească-Se numele Tău…” . Noi, parcă rușinați, ne-am dat după o tuia. Trăiam un sentiment straniu. S-a creat o stare de spirit specială și măreață. Cuvintele rostite de studenții în genunchi și cu mâinile împreunate în dreptul bărbiei, se loveau de Palatul Culturii și se întorceau spre Mitropolie oprindu-se în blocul turn cu multe scări din fața bisericii. Se forma un ecou care dubla cuvintele. Sunetele se zbăteau între clădiri dar parcă lunecau și de-a lungul șoselei împrumutând ceva de la ea, un timbru specific. Aerul reverbera. Aveai impresia de exorcizare a văzduhului.
“…și nu ne duce pe noi în ispită ci ne izbăvește de cel viclean. Amin.”
Fratele a început să-și facă cruce. Larg și rar. A mai spus apoi doar de câteva ori: Na… na…
Studenții s-au ridicat și și-au continuat drumul spre Mitropolie, Universitate, Târgușor, cu aceleași ovații de România… România… M-am gândit atuncea: Tinerii aceștia nu sunt pierduți și nu sunt golani. Sunt tinerii noștri, români, care-și striga țara: România și care știu încă să spună “Tatăl nostru”.
Tinerii trebuie ajutați
Tinerii nu trebuie judecați, ci ajutați. Dar mai întâi, trebuie înțeleși.
Secularizarea vieții morale și spirituale atinge în epoca noastră nu numai maturii ci, mai ales, copiii și tinerii care nu au încă un discernământ format. Putem observa, fără prea mult efort, cum, în câțiva ani de la revoluție, atitudinile, obiceiurile și felul lor de acționa s-au schimbat radical datorită societății de consum. Mijloacele de informare modernă au și ele impact asupra copiilor și tinerilor care nu au nici o putere de a controla și evalua informația primită și care cu timpul devine convingere influențând imaginea, limbajul și atitudinea tânărului. Tânărul începe a primi tot acest complex de informații, cel mai adesea contradictorii, chiar din prima copilărie. Întâlnește opinii relative și se găsește în situația de a nu cunoaște adevăratul sens al acestor opinii. În interiorul acestui pluralism de idei și de atitudini, Dumnezeu, credința, Biserica devin, adesea, foarte relative și ele ca și celelalte valori umane. Din punct de vedere psihologic, tânărul este întotdeauna în căutarea idealului, a lui însuși, și , de multe ori, este în contradicție cu sine: trăiește într-o lume în plină schimbare și contradicție. Cum să se descurce ? O fată de liceu de 15-16 ani spunea o dată: lumea crede că trebuie să fim fericiți doar pentru că suntem tineri. Ei nu văd războaiele pe care le purtăm zi de zi. Aproape toate cercetările asupra condiției tinerilor pun în prim plan constatarea că marea majoritate a tinerilor trăiesc mai mult sau mai puțin o criză a propriei identități.
Copilul de ieri care era foarte legat de judecățile părinților săi, caută un nou echilibru cu el însuși, cu spațiul familial, social, moral în care trăiește și cu propriul său mod de acțiune și gândire. Cu alte cuvinte, încearcă o nouă identitate.
Modelul de identitate pe care societatea îl oferă este modelul unei identități fragmentare, ambivalente, contradictorii și neajunse la maturitate.
Este de înțeles să trăiești o criză a identității personale când nu mai reușești să te adaptezi la schimbări atât de rapide și dese, în sistemul de învățământ și în modelele socio-culturale. A nu avea o identitate coerentă în lumea socială a zilelor noastre e reținut de foarte mulți tineri ca fiind un lucru normal.
Apoi, un alt lucru care-l caracterizează – poate în primul rând – pe adolescent este dorința sa de autonomie. Afirmarea autonomiei la această vârstă se exprimă în forme bizare, ca de exemplu revolta împotriva la toate și la toți (sfidarea diferitelor forme ale autorității, ș.a.). Adăugăm că mulți trăiesc în familii cu probleme mai mari sau mai mici. Cu părinți alcoolici sau divorțați. Noi îi întâlnim pe acești tineri dar nu știm de unde vin.
Să-i luăm în serios pe tineri În condițiile acestea, ce este de făcut ? Criticismul este ineficient. Ignorarea lor este vinovată iar retragerea în autoritarism creează distanță și nu duce nicăieri. Toți tinerii au ceva în comun: căutarea. (Se și zice că „Doar un tânăr în căutare, este cu adevărat, tânăr”). Dar trebuie ajutați în căutarea lor. Este necesar un dialog continuu cu tinerele generații care sunt deschise vieții duhovnicești sau care sunt în căutare. Altfel, este riscul să „găsească” în alte spații. Să-și oprească căutările dezamăgiți sau blazați, să se mulțumească cu aparențe de autentic. Să eșueze.
Tinerii sunt un univers special. Au mare nevoie de a fi ascultați și înțeleși. Și de asemenea, au nevoie de a li se răspunde în mod adecvat. Să avem răbdare cu ei, să le acordăm timp. Și, peste toate, să-i iubim.
Dacă ne preocupă viața lor, nu ne rămâne decât să îi luăm în serios.
(Ierom. Nicodim Petre – Preluat din revista „Cuvinte pentru tineri” a Mănăstirii Putna)