GĂLĂNEȘTI (I). Gălăneștii par să însemne o localitate relativ nouă în istoria românilor bucovineni, menționată, drept cătun al Vicovului de Jos, abia în harta cadastrală a anului 1783, când, după secularizarea averilor mănăstirești (ale Putnei, în cazul acesta), s-au constituit domeniile obștești (pădure comunală, imaș comunal, fânețe) și s-a pus în practică o primă reformă agrară, țăranii bucovineni fiind împroprietăriți cu „cât aveau în lucru“, o împroprietărire săvârșită de ocupantul austriac și, tocmai de aceea, despre care nu se prea vorbește în istoriografia românească, decât în formule esențializate, dar derutante, de genul „domenii composesorale”. Moșia obștească, proaspăt constituită, era numită, în harta cadastrală, „Gallinestie”, iar cătunul – Galanești, de la neamurile care, prigonite de călugării putneni, au întemeiat vatra de sat, după 21 aprilie 1786.
Iobagii mănăstirii Putna, din rândurile cărora se trag și gălăneștenii, au avut mult de suferit, de-a lungul timpului, datorită asupririi și prigoanei la care-i supuneau egumenii, așa că mulți au fugit unde au văzut cu ochii, în căutarea libertății, răzbind până la cazaci, până la Țarul Rusiei sau până la Regele Poloniei, cum a fost acel Apostol Chirgheci, din Putila, care, însoțit de 500 de iobagi, a fugit la Moscova, apoi, când iobagii aceia ajunseseră un corp militar de elită, s-a pus în slujba lui Ian Sobiecki, pe care l-a însoțit și în incursiunea din Moldova, luând în stăpânire și guvernând Câmpulungul Moldovenesc, în vremea ocupației polone.
În anii anteriori „adunării” vetrei de sat a Gălăneștilor, denunțurile egumenești, la domnie, s-au ținut lanț. În 10 ianuarie 1750, egumenul Dositei Herescu, viitorul episcop, s-a plâns voievodului Racoviță, cerându-i să trimită ispravnicii de ținut pe urmele iobagilor neascultători, ca „să-i înfrâneze și să-i supue ca să slujască la toate cele ce vor fi de trebuință mănăstirii, pe obiceiu vechiu”.
Un iobag din Vicovu de Jos, Gligoraș Calance, a izbutit să păzească poala codrului și să trăiască în liniște, dar a fost, iarăși, pârât la domnie, în 19 octombrie 1954, iar ispravnicii vin și îi risipesc casa, ajutându-i pe cucernicii călugări să smulgă, de la familii, câte doi lei pentru fiecare membru al unei familii, care îl urmase pe Grigoraș Calance.
În 12 octombrie 1765, egumenul Putnei s-a plâns divanului domnesc de disperarea unui alt iobag din Vicovul de Jos, Vasile Savul, care „i-a rupt barba proigumenului de Putna, care a plecat la Vicovul de jos pentru poslușanie”, apoi a luat calea codrului.
În 27 martie 1766, anticipând parcă înființarea vetrei gălăneștene de sat, egumenul Pahomie s-a jeluit împotriva iobagilor care locuiau la marginea fânațului mănăstirii, producând, cu vitele, „mare pagubă și stricăciune”. Ispravnicul Sucevei, primind poruncă să ia măsuri, i-a avertizat să se mute urgent în vetre de sat pe „Grigore Coroamă, Ion Coroamă, Ghenie baba, Grigor și Vasile Motrescu, Odochia baba și Nastasia baba Motrescu”, din Vicovu de Jos, și pe „Pătraș Urmă, Grigore fiul lui Urmă, Chirilă Răuțu cu feciorul său, Ivan Rusu, Ștefan Rusu, Schiporenii și Motreștii din Vicovul de Sus, care, având case lângă fănațurile mânăstirii, fac mare pagubă și stricăciune. În 10 octombrie 1766, Ilie Savul, „țăran din Gicovul de Jos… l-au tras de barbă și l-au necinstit cu batjocură” pe proegumenul Putnei, care țăran, ca și Vasile Savu, cel care a smuls barba proegumenului, părea să moștenească un bun obicei de familie împotriva prigonitorilor în sutană.
În 18 iunie 1767, egumenul Putnei s-a jeluit și voievodului Grigore Callimah (descendent al neamului câmpulungean al Călmașilor) împotriva iobagilor din Frătăuți, Gicove și Straja „care nu s-au obișnuit a trăi la vatra satului, unde este săliște și biserică, ce trăiesc împrăștiați pe aceste moșii, aducând cu bucatele lor stricăciune și pagubă mănăstirii”.
Fără voia lor ctitori de vatră de sat, Petre Gălan, Toader Gălan, Pavel – fiul lui Toader, Lupul Botnar – ginerele lui Petre Gălan „și tot cutul Gălăneștilor”, deci întregul cătun, pun degetul pe zapisul întocmit de ispravnicul de Suceava, în 21 aprilie 1768, confirmând că au luat cunoștință de „porunca lui Vodă” de a se așeza în vatra satului, ieșind din arături și din fânețe, dar cer păsuire, fiind așezați acolo „de câtăva vreme”. Desigur că ei veneau de pe vetrele risipite pe uriașa moșia a mănăstirii Putna, a cărei biserică era, pe atunci, o ruină, cu ziduri de până la un metru și ceva, înnegrite de vreme și nepăsare.
