Nordul Africii a dat în clocot și Gaddafi se preface a nu înțelege. Dar nici europenii nu prea au cum să-i înțeleagă până la capăt pe libieni, câtă vreme circulă doar informațiile „negre” – și astea binișor cenzurate. Cele ce s-au petrecut și se petrec în Libia nu prezintă numai interes pur gazetăresc, ci aduc după sine și neașteptate constatări privind etno-sociologia, morala, etica, ba chiar și filosofia, câtă vreme reacțiile protestatare ale unui popor nu mai par determinate de economic. Marx se răsucește în mormânt! Să fie libienii atleți ai militantismului idealist și total dezinteresat, gata de sacrificiul suprem în numele ideii de libertate? Chestiunea, profund atipică pentru realitățile nord-africane, merită cercetată.
Punctul de plecare, aproape ignorat în străinătate: Libia nu cunoaște plaga sărăciei. Fiecare elev primește salariul mediu al profesiei pe care o învață. Dacă te pregătești să devii învățător, regimul Gaddafi îți oferă leafa de institutor din primul și până în ultimul an de școală. Șomerii primesc în întregime salariul avut la stat ori la particulari până (și dacă) își găsesc alt loc de muncă. Programul de tip american „just married” este, în Libia, infinit mai generos: fiecărei tinere perechi i se oferă gratuit o locuință în proprietate. Tânărul care studiază la orice facultate din țară sau din străinătate încasează 2.500 de euro de la stat și se pricopsește cu o mașină făcută cadou (25% din populație are studii superioare!). Toate autoturismele se vând strict la prețul de fabricație. Costurile spitalizării și, în general, ale ocrotirii sănătății, sunt suportate în întregime de stat. Învățământul de toate gradele este gratuit. Cerșetori nu există. Cine dorește o locuință trebuie s-o ceară și o va primi imediat, cu titlu gratuit. Impozitele sunt pur și simplu simbolice. Țara n-are nici o datorie. Creditele sunt oferite fără dobândă – și tot așa înainte.
Să fie vorba despre aplicarea vreunei noi și revoluționare concepții de politică economică, s-o fi găsit formula magică prin care să se scoată aur din nisipurile Saharei? Da – da-i vorba de aurul negru. Libia are petrol (între altele, este țara care a dat semnalul parșiv al scumpirii țițeiului). Nu există date publice privind acumularea de beneficii în conturi private, dar, oricum, rămâne destul și pentru implementarea unor programe sociale de nevisat în sărăcia continentului african.
Deci, în plan material, libienii n-o duceau rău deloc. Hesiod spune că „Prost este acela care lasă ceea ce are și aleargă după ceea ce n-are”. Replica imediată ar putea suna „degeaba ai de toate, dacă n-ai libertate”, dar, într-un stat islamic, este greu de presupus că viitorul imediat poate aduce cumulul de libertăți cetățenești râvnite de protestatari. Ba chiar se cuvine luat în calcul un eventual regres, câtă vreme Gaddafi a desființat poligamia, a îngăduit prezența femeilor în viața publică, în armată, în cercetarea științifică, în diplomație și ignora multe dintre interdicțiile islamice.
Așa că Gaddafi are toate motivele să nu priceapă ce se întâmplă de fapt și de drept în țara lui și cu atât mai puțin să-și prezinte demisia dintr-o funcție… pe care n-o are. El nu este președintele țării, ci „marele ghid”, demnitate care nu-i prevăzută în Constituție – de fapt, nici Constituție nu există; îi ține locul „Cartea verde” scrisă… tot de Gaddafi. Din postura de victimă a unei conspirații internaționale, îl dă în judecată pe Sarkozi pentru „crime împotriva umanității”, apelând la serviciile unui mare avocat francez, Jacques Vergés (alegere elocventă în felul ei, câtă vreme Vergés l-a apărat pe criminalul nazist Barbie și pe teroristul Carlos-Șacalul…).
Ar fi prea frumos să credem că doar revolta spontană a poporului libian, demn, integru și vizionar, a aprins flacăra revoltei în Libia; obligatoriu, trebuie ținut seama de efectele reacției nord-africane în lanț, de amestecul extern interesat, bazat pe ostilitatea unui occident mai agresiv ca niciodată, dar și a adversarilor lumii libere aflați sub tutela al-Qaida. Cu voia lui Alah, poate că libienii își vor primi oarece porție de libertate, recuperându-și și câte ceva din bunăstarea de odinioară. Deocamdată, în vreme ce unii mor pe baricade, există un român căruia îi cade din cer o pleașcă imensă de pe urma însângeratelor evoluții libiene: Becali! A cumpărat cândva o firmă ce are creanțe libiene de recuperat. Gaddafi nu voia să le recunoască, dar un nou regim instalat la Tripoli va trebui să alimenteze conturile lui Gigi ot Pipera cu frumușica sumă de 90 milioane dolari.
Nu-i pentru cine se pregătește!
