Concitadinul nostru Gabriel Silviu Amurăriței, despre care scriam cu ceva timp în urmă că, începând din adolescență, și-a canalizat energiile și și-a exersat capacitățile pe paliere extrem de diverse, de la inovare tehnică și jocul de tenis, la paranormal și pictură, este unul dintre pionierii deltaplanismului sucevean.
Deltaplanul
La sfârșitul anilor ’70, când Gabriel Silviu Amurăriței era încă elev la Liceul Industrial Nr. 2. din Suceava, deltaplanismul (care a debutat oficial în România în anul 1981) era foarte puțin cunoscut.
Deltaplanul era prezentat ca fiind „o aripă fixă, mai grea decât aerul, care este purtată de pilot”.
Pasionat de tehnică, Gabriel Silviu Amurăriței a citit primele informații despre deltaplanism (care se practica în lume ca sport aviatic) încă din anul 1978, în revista „Tehnium”, unde pilotul planorist George Craioveanu, maestru al sportului, prezenta, într-o serie de materiale destinate cercurilor tehnico-aplicative, primele schițe pentru construcția unui deltaplan.
Schițele cu detalii constructive
La vremea aceea un astfel de aparat de zbor nu putea fi procurat în țară din comerț, ci trebuia construit de către cei pasionați, așa că tânărul sucevean (care atingea atunci vârsta majoratului), având la îndemână schițele cu toate detaliile constructive din rubrica „Aero Delta Club” din revista „Tehnium”, a început să-și procure materialele necesare pentru realizarea deltaplanului.
Informațiile din revistă erau detaliate, schițele prezentând toate reperele, piesele și subansamblurile aparatului de zbor „Vivat Delta” (un deltaplan pentru școală și antrenament, cu o greutate de zbor cuprinsă între 19 – 23 kg, în funcție de materialele folosite) construit de o echipă de ingineri sovietici.
Pasiunea constructivă
Așa că, Gabriel Silviu Amurăriței, în care s-a dezlănțuit pasiunea constructivă, a început să-și procure din magazinele de profil și (prin diverse și sinuoase relații) din bazele de aprovizionare industriale și de prin atelierele de producție: țeavă de oțel, șuruburi și piulițe cu sistem de asigurare la desfacere, cabluri și, dintr-un magazin de textile, materialul pentru voalură (fâș impermeabil).
Când a trecut la execuția reperelor constructive (care necesitau operațiuni de tăiere a metalului, găurire…) a uzat de toate locațiile accesibile dotate cu strung, mașină de găurit, etc: atelierul Institutului Pedagogic Suceava, atelierele de lăcătușerie ale unor școli, atelierul mecanic al Întreprinderii de Rețele Electrice…
Primul „zbor”, doar câteva salturi, „o țopăială”
A fost nevoie de câteva luni de zile pentru construirea primului său deltaplan, pe care l-a asamblat, în premieră, în curtea bisericii armenești „Sf. Cruce”, întrucât, într-una din clădirile din aceeași incintă, se aflau atelierele de practică ale Liceului „Ștefan cel Mare”.
Acolo l-a și „probat”, deși nu erau condiții propice. Nu avea și nu are nici acum știință ca în Suceava să fi fost precedat de altcineva în construcția unui deltaplan. Pentru primul „zbor”, care a constat doar în câteva salturi, „o țopăială”, așa cum spune el, s-a deplasat (bineînțeles cu aparatul demontat, transportat în portbagajul mașinii tatălui său) pe dealurile din comuna Moara, din apropierea Mănăstirii Hagigadar.
Deltaplanul cu voalură roșie
Dar cum acest deltaplan nu-l satisfăcea pe deplin, urmărind în continuare revista „Tehnium”, a găsit planurile unui alt aparat, „Excelsior”, un deltaplan de antrenament și performanță din Clasa Standard, cu o suprafață portantă mai mare decât cea a aparatului anterior.
Cel de-al doilea deltaplan, pe care l-a construit din duraluminiu, era mai mare și mai greu (35 kg).
Primele încercări de zbor cu acest aparat cu voalură roșie le-a făcut (fără să aibă vreun instructaj) tot pe dealurile din apropierea Mănăstirii Hagigadar. Minimele instrucțiuni de zbor însușite din revistă au fost ulterior completate prin participarea la o tabără de deltaplanism organizată la Roman. A plecat cu aparatul construit de el, pe care l-a încercat în prezența altor deltaplaniști, dintre care unii aveau aparate procurate din străinătate.
Zboruri tot mai numeroase, pe distanțe din ce în ce mai lungi
Experiența de la Roman n-a fost prea fericită pentru că aparatul, căruia nu i-a reglat bine centrul de greutate, s-a desprins cu greu de la pământ, s-a aplecat, s-a lovit de sol iar scheletul metalic s-a îndoit.
În ziua următoare l-a reparat, i-a făcut centrarea, dar când l-a pregătit de zbor timpul a devenit neprielnic și nu a mai putut posibilitatea să-l testeze.
Încercările au continuat acasă, la Suceava, zborurile fiind tot mai numeroase și pe distanțe din ce în ce mai lungi.
Zborul pe care-l consideră ca fiind cel mai reușit pe distanță lungă l-a făcut în anul 1980, când era deja student la Iași, pe dealul de la Tomești.
Deltaplanismul a fost pentru Gabriel Silviu Amurăriței, vreme de mai bine de zece ani, o preocupare constantă.
Eu am fost constructorul, nu pilotul în această aventură
Gabriel Silviu Amurăriței nu a participat la concursuri organizate, pentru că nu viza atât performanța zborului, cât era cu precădere preocupat de construcție, de realizarea tehnică a unui aparat de zbor cât mai bun.
„Preocuparea mea în acest domeniu – așa cum spune el – a fost mai mult pe linie constructivă. Mereu mi-a plăcut să construiesc, să fac ceva cu propriile mele mâini. Eu am fost constructorul, nu pilotul în această aventură. Alții n-au construit, dar au avut aptitudini și performanță în zbor”.
Parapanta a înlocuit deltaplanul
După 1990 deltaplanismul a început să apună. Parapanta a înlocuit deltaplanul. Gabriel Silviu Amurăriței își amintește că, tot pe dealul Mănăstirii Hagigadar, a asistat la primul zbor cu parapanta.
Ulterior a experimentat și el acest tip de zbor. A avut și un accident cu parapanta, care s-a soldat cu dislocarea umărului și cu o mână ruptă.
Deltaplanul roșu, construit în anii de avânt tineresc, l-a donat Clubului Copiilor din Rădăuți, unde profesorul Moldoveanu l-a transformat, punându-i un motor de Trabant, în motodeltaplan.
„Zborul virtual a înăbușit în mine pasiunea pentru zborul real”
La 50 de ani, Gabriel Silviu Amurăriței, continuă să zboare… în variantă virtuală. Recunoaște că, odată cu această posibilitate oferită de calculator, s-a „vindecat de deltaplan și de parapantă”.
„Zborul virtual – spune el cu o nuanță de regret – a înăbușit în mine pasiunea pentru zborul real”.
Din momentul în care a testat senzația de zbor virtual a început să meargă tot mai rar pe dealurile din împrejurimi pentru a zbura cu parapanta, până când a renunțat de tot. Preocupările sale se îndreaptă acum spre realizarea unui simulator de zbor performant.
