FUSTANGIU, CHEFLIU, BARBAR!

Vorbeam despre dezamăgiri. N-aș spune că panarama „Mari români” m-a deziluzionat, fiindcă, după cu am mai spus, nu mi-am făcut nici o țandără de iluzie cu privire la posibilitatea stabilirii obiective a unui astfel de clasament prin amestecarea criteriilor și epocilor. Ba încă și prin mecanismul votului electronic, care, în România, nu-i la îndemâna oricui, Țelul inițial – acela de a produce o necesară emulație culturală, resuscitându-se interesul față de mari personalități neglijate ori chiar uitate prin grația ignoranței naționale – aș zice c-a fost atins. Într-adevăr, s-a discutat animat pro și contra în toate mediile – doar și-atât și-ar fi fost de ajuns. Ordinea în lista celor zece poate fi acceptată, poate fi contestată; la urma urmei, fiecare dintre noi poartă în suflet o anume ierarhie de uz propriu și nu-i deloc obligatoriu să coincidă cu aceea decisă prin vot, zice-se, național. Șirul de emisiuni n-a putut evita note false și stridențe deranjante: „avocatul” lui Antonescu a pledat exact ca apărătorul lui Ceaușescu în „procesul” de la Târgoviște, filmulețul dedicat lui Eminescu a dat gir unei ipoteze biografice aiuritoare („ticălosul Maiorescu” l-ar fi… ucis pe Eminescu!!) și a ignorat esențialul, adică, opera, unele pledoarii (cazul Wurmbrand) au încercat să facă din țânțar, armăsar ș.m.a. În ce mă privește, l-aș vedea în fruntea listei pe Eminescu. Argumentarea lui Mircea Eliade ar fi întru totul hotărâtoare: „Cât timp va exista, undeva prin lume, un singur exemplar din poeziile lut Eminescu, identitatea neamului nostru este salvată”. (Așa dar, prin operă, dle Andrei Gheorghe, nu prin îndoielnice episoade biografice de tip polițist!) De-a dreptul scandaloase și chiar cretine sunt unele „puncte de vedere” apărute post-festum, concluziv, în onorabila presă centrală, unde alegerea lui Ștefan cel Mare este considerată efectul impunerii în subconștientul românilor a unui… „mit comunist”! În „Cotidianul”, un anume Vintilescu afirmă chiar că „la o vreme anterioară comunismului, domnitorul în cauză n-ar fi avut nici cea mai mică șansă de a prinde podiumul unui asemenea concurs.” Ce spui, Franz? L-aș invita pe vehementul condeier să parcurgă gazetele interbelice, manualele școlare, literatura epocii, de unde ar putea să constate că „mitul Ștefan” (dacă mit este) nu-i nicidecum invenție comunistă și că acela care doarme la Putna n-a fost doar „un fustangiu renumit, un chefliu de seamă, un barbar războinic si un mistic de soi” (!!) Așa cum Wagner n-are nici o vină că Hitler asculta cu încântare „Walkiria” și „Amurgul zeilor”, tot astfel nici Ștefan nu-i responsabil de exaltările atestate după aproape cinci veacuri. Avem un colosal talent de a scuipa fără jenă în propria noastră istorie, bătându-ne joc cinic, iresponsabil, de amintirea strămoșilor și întrecându-ne în a pocni în cap, fie și în efigie, pe cei ce au izbutit să însemne ceva pentru români și România! „Fustangiul, chefliul, barbarul” etc. a fost considerat, de unul dintre marii Papi, „un atlet al creștinătății”, iar Vintilescu, jignind cu hurta, vine să afirme că votul pentru Ștefan l-a acordat „un puhoi de oameni virusați cu mentalități comuniste”! Ptiu! Multă nerușinare, puțină cultură solidă, deloc bun simț. Doar atât: nestăvilită dorință de a epata prin orice mijloace, călcând peste cadavre, insultând însăși istoria României. Dacă Ștefan cel Mare nu merita primul loc, atunci cine? Carol I? A fost, într-adevăr, o personalitate remarcabilă. Dar, oare, de ce-i spuneau românii „neamțul”? Voi reveni.