Am fost în Georgia săptămâna trecută, țara a cărei independență România a recunoscut-o prima după destrămarea URSS. Georgia e o țară de cealaltă parte a Mării Negre, a cărei frontieră directă cu Europa e chiar marea. Iar Uniunea Europeană cu care se învecinează suntem chiar noi, începând cu 1 ianuarie 2007. Numai atât și ar fi destul ca să ne pese de soarta Georgiei. Dar e mai mult la mijloc. Georgia e o mică democrație în devenire, proamericană și proeuropeană, cu două regiuni separatiste sprijinite de Rusia. Revoluția trandafirilor din Georgia în 2003 a deschis drumul celei portocalii din Kiev din 2004. Țara e traversată de conducte care aduc gazul din regiunea Caspică încă din secolul XIX, când antreprenorii se numeau Rotschild și Alfred Nobel, iar țeava era de lemn. Banca Mondială a declarat Georgia în 2006 țara care a făcut cel mai mare progres din lume, atât la capitolul dezvoltare, cât și la calitatea guvernării. Declararea stării de urgență pe 5 noiembrie, ca răspuns la o demonstrație pașnică, pune totul sub semnul îndoielii. Ca și Balcanii, Caucazul e un nume de rău augur. Ești în Caucaz, ca și în Balcani, numai dacă îți merge prost. Țările care se emancipează din asemenea regiuni lasă numele în urmă celor care nu reușesc. Din Balcani au evadat pe rând Grecia, Bulgaria, Slovenia, Croația, și cu noi. Din Caucaz nu a scăpat încă nimeni.
Revoluția georgiană a fost prima din noua serie postcomunistă. În 2003 manifestanții au invadat Parlamentul în care vorbea președintele Șevardadze, clamând falsificarea alegerilor. Deputatul Sakașvili, înalt și frumos, lovea cu un trandafir peste puținii gardieni care se încumetau să-i stea împotrivă și îi striga lui Șevarnadze să coboare de la tribună. Mai târziu spunea la cameră, radios ”Nici un foc de armă! Schimbarea s-a realizat fără nici un foc de armă! Sunt mândru că am dovedit că suntem în Europa!”. De atunci a fost ales președinte cu 97% din voturi, a eliberat a treia regiune care se autoguverna, Ajaria, și a expediat în Rusia pe despotul local. Economia crește cu 10%. Și pune mare parte din bani pe cheltuieli militare.
Cele două conflicte din Georgia se aseamănă, dar se și deosebesc de Transnistria. La destrămarea Uniunii Sovietice în 1990 cele două erau regiuni autonome. Abhazii nu mai ocupau decât 20% din teritoriul lor tradițional. Oseții sau alanii formau încă majoritatea în Osetia. Spre deosebire de pensionarii sau familiile Armatei Roșii din Transnistria, stabiliți recent, aceste populații caucaziene sunt străvechi. Scenariul care a urmat a fost însă similar cu Transnistria. Ambele au încercat să capete și mai multă autonomie, și au îmbrățișat cauza Uniunii Sovietice, în vreme ce la Tbilisi se desfășura o revoluție naționalistă și anticomunistă. Centrul a încercat să recapete controlul, dar a pierdut în ambele regiuni. În Abhazia, peste 200 000 de civili s-au refugiat în fața contraatacului abhaz, susținut de voluntari din Cecenia și de ruși. Nu s-au putut întoarce până astăzi. În Osetia, zeci de mii de refugiați au trecut munții în Federația Rusă, în Osetia de Nord. Chiar dintre cei rămași, mulți au căpătat pașaport rusesc și circulația e mai frecventă spre Rusia decât spre Tibilisi.
Comunitatea internațională nu a reușit să facă mare lucru pentru Georgia. În 2005, Rusia și-a folosit dreptul de veto la OSCE pentru a împiedica reînnoirea mandatului OSCE de a controla frontiera, și în ciuda eforturilor Georgiei de a obține o misiune a UE în loc, aceasta nu s-a materializat. Nu din vina rușilor. Europaralizia.
Începând cu seara de 2 noiembrie, cobor în fiecare noapte din hotel și mă amestec printre demonstranții are ocupă strada din fața Parlamentului. Totul pare o repetiție a Revoluției trandafirilor. Mai mulți mi se jură că au fost și la aceea. Cât despre nemulțumirile lor, ele sunt de două feluri. Cei mulți și săraci se plâng că au rămas tot săraci. Deși economia crește cu 10 % și bugetul a crescut datorită bunei administrații (a dat afară toată poliția de trafic, care percepea circa 100 de dolari în bacșișuri pentru un șofer care venea de la Erevan, de exemplu), banii s-au dus pe elicoptere și tancuri. Cei bine îmbrăcați îmi spun că e un dictator. Manifestanții vor o republică parlamentară, în care președintele să fie ales de parlament și să nu mai aibă decât putere de reprezentare. Cum ar arăta aceasta nu e greu de ghicit, e destul să te uiți la ei. Fiecare din colaboratorii lui Sakașvili care s-a certat cu el a făcut câte un partid nou. Doi nu s-au asociat să facă un partid. Vor alegeri prezidențiale anticipate, dar nu au un candidat propriu. Oligarhul care finanțează întreaga demonstrație, un alt fost prieten și patron de televiziune, acum acuzat de relații privilegiate cu Rusia, ar vrea să candideze chiar el. Ceilalți dau asigurări că nu îl vor susține. Candidații bănuiți de relații cu Rusia nu sunt populari aici.
Pe 7 noiembrie poliția a încercat să restabilească traficul, ca la noi în 1990. Manifestanții au rupt cordonul. A urmat represiunea și proclamarea stării de urgență. Sute de oameni s-au prezentat la spitale afectați de gaze lacrimogene sau bătuți de poliție, unul din ei chiar Avocatul Poporului din Georgia. Diverși oficiali afirmă că au dovezi că se pregătea o lovitură de stat cu sprijinul Rusiei, dar nu le arată. Opozanții, care sînt unii chiar foști miniștri ai lui Sakașvili, dezmint. Spre seară sînt expulzați câțiva diplomați ruși.
După Revoluția trandafirilor din 2003 ministrul de externe rus Igor Ivanov, care fusese martor ocular, își exprimase dezacordul față de pasiunea occidentală a democrației prin revoluție de stradă. “Nici denumirea de revoluție de catifea, nici cea de revoluție fără sânge nu sunt potrivite aici. Am fost martor la înlăturarea cu forța a unui președinte legitim prin presiunea străzii”, a spus el. Dar azi aceeași tehnologie servește contra revoluționarilor de ieri, care se întâmplă să fie și dușmanii Rusiei. La presiunea occidentală, Sakașvili acceptă alegeri anticipate în ianuarie.
După cutremurul din 1977, Emil Cioran ar fi exclamat disperat despre România: “Suntem prost plasați”. Astăzi, văzând ce se întâmplă la Tbilisi, vedem ce șansă istorică am avut să schimbăm configurația geopolitică în favoarea noastră. În vestul Mării Negre, același gen de bătălii și egoism politic iresponsabil de la noi nu mai au intensitatea existențială din Caucaz. Orice s-ar întâmpla la noi la alegeri sau la referendum, nu vor intra rușii. Băsescu nu va trimite armata în televiziunea lui Voiculescu, cum tocmai a făcut Sakașvili. Suntem în Europa. Generația noastră va avea întotdeauna sentimentul dezamăgirii față de așteptările lui decembrie 1989, dar asta pentru că am așteptat prea mult. Altfel, e destul să ne uităm la asemenea triste țări ca Georgia să înțelegem ce mult am realizat noi că suntem în NATO și UE, la adăpost de asemenea furtuni, când între cultura politică din țările noastre nu e de fapt mare diferență.
Cine e interesat de asemenea subiecte poate citi jurnalul meu din Caucaz, pe larg, în revista 22 de săptămâna viitoare.
