Cei dintâi care au ieșit în stradă, au revenit și vor mai fi sunt anonimii decenți. Nu flămânzii, nu disperații, nu supărații cronic. În stradă își strigă furia oamenii răbdători. Cei tăcuți și modești, care au renunțat, în sfârșit, la egoismul rezistenței pasive, solitare.
Sunt o forță care nu se încadrează în tiparele știute la noi. Era firesc să se întâmple așa. Pentru că scânteia – și asta parcă începe să se uite – a fost un om decent, Raed Arafat, asociat cu două simboluri puternice (SMURD și medicina de urgență). Chiar dacă acest moment a fost depășit neașteptat de tumultuos, spiritul rămâne și cucerește tot mai mult teritoriu.
Și cei care au pâinea și cuțitul puterii fie încearcă să ducă în micime tumultul, fie încearcă să trântească niște cataplasme ineficiente peste o rană deschisă, căreia nu știu sau nu vor să-i aplice leacul potrivit. Emil Boc „1, 2, 3” vrea activarea unor comitete și comisii, de a căror părere nu s-a ținut cont niciodată. Cu atât mai puțin acum. Spune că înțelege „suferințele, necazurile, nevoile”. Lipsa sa maladivă de empatie îi dă o imunitate de invidiat la perceperea reală a suferințelor, necazurilor, nevoilor. Nu are apăsări dureroase pe conștiință, care să-l îndemne să spună public că a greșit. El este fără de greșeală și de neînlocuit. La fel ca și colegii săi din guvern, o culme fiind cugetările pline de sine și ifos ale titularului Externelor.
Cât despre dusul în micime al protestelor, acesta a îmbrăcat forma îndemnului: Protestați, băieți, cât veți vrea, doar fiți cuminți ! Ne place de voi! De fapt, este o întrecere în a ignora cine sunt cei care alcătuiesc grosul nemulțumiților, în a fi cât mai surd la lozincile antiguvernamentale, antiprezidențiale. În a spera, încăpățânat, că mișcările se vor slei, după cele trei zile, cât durează o minune.
Hiba este însă efectul în lanț care se poate produce. Molipsirea de la revoluția oamenilor cuminți. Care poate duce, de exemplu, la supărarea în masă a oamenilor în uniforme. Polițiștii deja cârcotesc și chimia cu civilii ar putea fi explozivă.
Deseară însă, în alte seri poate, în piețe se vor strânge tot oamenii răbdători. Furia lor este ca o ardere mocnită. Sunt ca sălciile care se îndoaie, dar nu se frâng. V-a atins vreodată o nuia de salcie? Doare rău.
Indira CRASNEA
indira@mediafax.ro
