Discuțiile despre plagiat sunt iar la modă, deși tema-i veche de când lumea. O carte „la temă” publică editura ieșeană „Timpul”, sub semnătura lui Mircea Coloșenco: „Delictul literar: imitație, copiere, plagiat. Istoria negativă a literaturii române, 1882-1937”. De unde aflăm că, în numai 55 de ani, s-a rotunjit o incredibilă listă de nume, opere și… delicte, mai toate marile semnături din pagina veacului fiind, într-un fel sau altul, implicate. Multe cazuri sunt flagrante, altele „subțiri”, alături de închipuiri întemeiate pe argumentație de tipul „un băiat iubea o fată – plagiat după Shakespeare”. Că multe teme migrează, că-s de neevitat (până la un punct) împrumuturile, preluările, localizările aduse în pragul pirateriei, se știe: există și vor exista.
Că în perioada începuturilor literare românești se „translau” curent texte rămase până azi sub semnătura… traducătorului ori localizatorului, iar se știe. Dar ceea ce afli din cartea lui Coloșenco depășește și închipuirea.
Spicuiesc la întâmplare: „Miorița”, perla folclorului românesc, a apărut în colecția „Selecție din cele mai frumoase cântece franțuzești” cu mențiunea „Cântec pe cuvinte de Hippolite Ryon” (1894). Prima reacție la noi: servili și timorați în fața marii literaturi franceze, românii s-au întrebat cu grăbire dacă nu cumva Alecsandri (culegător, nu autor) l-a plagiat pe… Ryon! Numai că și Alecsandri este dator-vândut francezilor: comedia sa „Agachi Flutur” e-o localizare după E. Labiche. După cum Negruzzi a tradus (și atât) din Mérimée, Donici din Krâlov, Coșbuc din Stieler, Lermontov, Chamisso, Cezar Petrescu din Maupassant, London, Goncearov, Profira Sadoveanu din F.E. Raynal, Vlad Nicoară din Balzac, Damian Stănoiu din Gogol ș.a.m.d.
Și lui Eminescu i se reproșează pastișe, localizări, imitații, preluări de teme, unele însoțite de necesara precizare, altele nu. În apărarea poetului, Ibrăileanu vine cu argumente de bun-simț: „24 de poezii (cele de la „Glossă” încoace) au fost tipărite fără știrea lui Eminescu, n-au fost, poate, destinate tiparului”. Există și reversul: scriitori străini și-au însușit ilicit pagini din literatura română: Szakál Imre publică, în 1889, la Budapesta, romanul „Moara de aur” – de fapt, traducerea în maghiară a nuvelei lui Slavici „Moara cu noroc”. Ėmil Zola nu se sfiește să-și însușească texte din creația principelui Bibescu. Sub semnătura lui Albert Keira, „O făclie de Paște” a lui Caragiale devine „O seară de Paște” pe scena Teatrului „Variétés” din Paris. Presa vremii comenta cu o urmă de satisfacție: „Era și timpul. Multă vreme am devalizat, noi și predecesorii noștri, piesele străine, mai cu seamă franțuzești”. Se stârnise, la un moment dat, o adevărată vânătoare de vrăjitoare, gazetele (literare sau nu) întrecându-se să descopere sfeterisiri cât mai de răsunet.
Așa se face că un tinerel imberb, Caion, autor al unor falsuri dovedite, scărmănat în polemicile studențești găzduite de „Moftul român”, gazeta lui Caragiale, găsește de cuviință să dea publicității un comunicat-bombă: „Năpasta” este plagiată după o scriere a ungurului Istvan Kemeny. Caragiale îl dă în judecată și, atunci, Caion retractează: nu din Kemeny s-a plagiat, ci din… Tolstoi. Și aduce ca probă o filă tipărită cu caractere chirilice, care se dovedește a fi… falsă. În prima instanță, Caion a fost condamnat exemplar. La recurs, în pofida pledoariei ilustrului Delavrancea, jurații decid achitarea. Ceea ce demonstrează cât de labile pot fi criteriile în astfel de dispute și cum avocați iscusiți (apărarea o asigura Danielopolu, șeful Baroului) pot preschimba albul în negru. Iorga, implicat în dezbaterile procesului, nu găsește altă rezolvare decât… să-l provoace pe avocatul Danielopolu la duel: „Am să-i cer satisfacție și chiar diseară îi voi trimite martorii”. Danielopolu s-a făcut că n-aude, așa că duelul… s-a contramandat.
Cartea, îngrijită cu acuratețe de Mircea Coloșenco (mai puțin greșelile de corectură…) e-o pledoarie pentru întronarea cinstei depline în regatul literelor române. Nu știu dacă-i chiar bine venită, câtă vreme postmoderniștii practică dezinvolt copia/localizarea/imitația/plagiatul/pastișa, numindu-le „clone” și legitimându-le sub titulatura „re-creație”…
