Nu-i nici o noutate că statul român, atunci când își propune să facă economii, le face numai pe seama celor nenorociți. Pe cât e de darnic cu clientela de sus, pe atâta este de harpagon cu clasa de jos. Așa e azi, așa a fost din totdeauna, așa va fi și mâine.
Ca să exemplificăm, ne vedem nevoiți să dăm înapoi timpul, cu un secol. Suntem la București, într-un colț de stradă. Aici îl întâlnim pe sergentul rănit în războiul din 1877 Marin Ionescu, eroul din Regimentul 2 de Cavalerie. Incapabil nu să mai lupte, dar să și meargă, el reprezenta în 1912 bravura și gloria țării în calitatea sa mai nouă, cea de cerșetor.
La fel ca mulți alți eroi ai Războiului de Independență, cerșea de nevoie. Infirm fiind, nu mai avea vreo valoare de utilizare socială. Din el rămăsese doar o mână de resturi umane – un bărbat fără picioare, fără nas și fără minima demnitate umană – în urma exploziei unei bombe turcești, care îl alesese ca țintă.
Ca și când nu ar fi fost destul că norocul s-a găsit să facă economie pe seama acestui om, a mai venit și statul cu zgârcenia pe care o pomeneam. O zgârcenie proverbială, când vine vorba de oamenii sărmani. Astfel încât pensia lui de invalid, oricum ridicolă, de 25 de lei, i-a fost scăzută la… 20 de lei.
Mai mult, presa vremii povestește că o duduie țeapănă de la casa de pensii l-a consolat pe veteran, bătându-l pe singurul umăr rămas întreg. I-a zis că este destul de fercheș și ar putea munci, dacă ar avea un pic de bunăvoință, decât să stea cu mâna întinsă la pomană. Să muncească undeva, ca om de serviciu de exemplu, dacă școală nu catadicsise să facă. Of, comoditatea asta!
De unde se vede că și cinismul, și tupeul funcționarilor publici au rămas și ele neschimbate în România. Indiferent de secolul în care viețuiește, amploaiatul statului e la fel. Doar un atemporal amploaiat al statului putea da un așa sfat unui rest de om, care se sacrificase pentru binele celor ce îl umileau.
Acest text este un pamflet și trebuie tratat ca atare.
