FUGIT IRREPARABILE…

Când trăiești, zi de zi, alături de familie, prieteni, colegi, percepi greu (sau chiar deloc!) lucrarea timpului asupra fizionomiilor. Modificarea faciesului îți sare în ochi doar după o absență mai îndelungată, reîntâlnirea revelându-ți brusc un chip mai ostenit, mai ridat, poate chiar cu altă expresie. Televiziunea, care începe să atârne tot mai greu în talgerul tuturor trăirilor noastre, ne oferă astfel de surprize. Uită uneori, ani în șir, cutare personaj, apoi îl re-descoperă. Ceea ce l-a făcut pe un amic să exclame: „nu-i adevărat că are 50 de ani; de fapt, acei 50 de ani… nu-i mai are”. S-au dus… Ați revăzut-o pe Martina Hingis? Era o fătucă proaspătă ca o savarină abia pusă-n galantar și arbora totdeauna un zâmbet galeș, proaspăt, superior. La revenirea pe sticla ecranelor, constați că zâmbetul i s-a preschimbat în rictus, că de sub bluziță se ițesc bretele altădată inexistente (deh, vremea sutienului!) și că silueta cândva de invidiat are a se lupta cu celulita și cu depuneri excesive prin părți esențiale. „O, bătrânețe, ce plăcere să mai speri?” – se-ntreabă Euripide. Un sportiv, la 30 de ani, începe să fie bătrân; Martina mai poate degusta bucuria unor succese în turneele de tenis, dar revăzând-o acum, mai întâi te întristezi și abia apoi aplauzi reflexele (totuși) păstrate și excelența tactică. Nu mai vorbesc de Navratilova ori Graff; poate ar fi fost mai bine să procedeze precum Peggy Fleming, care, după ce și-a etalat junețea delicată pe patinoarele lumii, s-a retras brusc și irevocabil, spre a rămâne în tele-amintirile noastre doar ca eterna libelulă grațioasă, posesoare a magiei imponderabilității. S-ar zice că în lumea spiritului, totul se-ntâmplă altfel. Adică, înaintarea în vârstă aduce după sine câștigul și lumina înțelepciunii, echilibrului și prestanței. Totuși… După ce ani de zile a avut o prezență sporadică și întâmplătoare la TV, George Pruteanu revine în forță, cu o emisiune cotidiană în prime time la TVR1. Aș spune că este un real câștig; amicul Pruteanu (pe care nu l-am reîntâlnit de mult) erudit, spontan, spectaculos și… traseist politic, are destule de spus cu folos nației în chestiuni pe nedrept ignorate – mai ales de ordin lingvistic. A fost copleșit de ironii și taxări bășcălioase, mai degrabă cu substrat politic, cu prilejul dezbaterii „Legii Pruteanu”. Care nu-i deloc prăpăstioasă, reglementări similare funcționând de mult în Europa din Bulgaria până-n Franța. A lăsa limba română chiar de capul ei, la voia „Academiei Sintești” și a stricătorilor de vorbire, pe cât de inculți, pe atât de agresivi, e-o adâncă eroare. Văd că undeva, cumva, cineva, nu știu cine, a luat seama și l-a readus pe Pruteanu în platou. Surpriză: fizic, e altul, mult deosebit, evident, nu numai de puștanul ce pedala la umbra pinilor din Sărărie, ci și de înfățișarea aceluiași teleast pe vremea trecutelor prestații TV similare. N-au loc și rost filosofările de doi bani pe tema „fugit irreparabile tempus”; atâta doar: surpriza revenirii târzii a „actorilor TV” pe ecrane avertizează acut că și noi s-ar cuveni să ne cercetăm mai exigent în oglindă, adăugând oftatului de rigoare sugestia vag-optimistă atribuită lui Spinoza: „Timpul nu este o calitate a lucrurilor, ci numai un mod de a gândi”. Motiv pentru care, pană una-alta, cu îngăduința redacției, voi schimba poza ce ornează rubrica „Să vezi și să nu crezi!”. Nu de alta, dar începe să mă urmărească exclamația lui Călinescu la întâlnirea cu fotografiile din tinerețe: „Ce-i cu voi, băiețași, cu ce drept purtați numele meu?” Na, că m-a copleșit… melancolia. Scuze, se mai întâmplă, mai ales la ceas de iarnă bleaga și târzie. Altfel nimic de făcut. Tinerețea fără bătrânețe o afli doar în basmele lui Ispirescu.