Fugind de moarte…

Când iau la scuturat husele mașinii, cad din buzunare și-și încep zborul de-o clipă hulubi alburii: batistele de la înmormântări. N-am știut niciodată ce-i cuviincios de făcut cu ele după mistuirea lumânării la slujba de îngropăciune – doar n-o să le redau penibila însărcinare de igienă corporală pentru care le-au inventat franțujii. Batistele de la morți mai poartă, în textura pânzei, ecouri olfactive din văzduhul în care s-a petrecut ceremonia marii despărțiri. Dacă s-o putea vreodată citi ADN-ul respirației, s-o vedea că, atunci și acolo, era alcătuit, în proporții varii, din atâta la sută durere sinceră, atâta tristețe, fățărnicie, regret, indiferență, panică, împăcare… Nu mai sunt doar banale obiecte sanitare, ci rubedenii scăpătate ale Giulgiului de la Torino, purtând inscripționate amintiri de necitit deocamdată, lizibile, poate, cândva. Oricare astfel de batistă semnifică despărțirea de un prieten și, cum spunea Eftimiu, „Cu fiecare dintre cei / De care moartea ne desparte / Murim și noi, lăsând o parte / În fiecare dintre ei.” Acest ianuarie a dat nemilos cu coasa în breasla scriitorilor. S-a ridicat la ceruri Grigore Vieru. Atâta lume a tălăzuit la înmormântarea de la Chișinău cum niciodată nu s-a mai văzut în capitala Moldavă – ceea ce a răsunat ca avertisment dincoace de Prut, unde gazete ce l-au ponegrit cu încrâncenare constantă îi dedică numere omagiale, iar confrați care l-au pus la colțul istoriei literare (ori nici atât) îl grăiesc, subit, numai de bine. Parcă anticipând, Grigore scria: „Dacă ar fi în stare, mortul din coșciug s-ar șterge de sărutul multora.”
La Iași, am condus la groapă doi foști redactori șefi de revistă literară. Mai întâi, pe Corneliu Ștefanache. Înmormântare cu 16 preoți și un episcop; mult, puțin, de-ajuns? Ceremonia fastuoasă a pus accentul cuvenit pe semnificațiile unui eveniment care, la Iași, își va justifica oricând fastul: dispariția unui scriitor. Ștefanache, cu meritele și păcatele lui (toți le avem, prea târziu, nimic de făcut!) a fost printre cei care, într-un spațiu cultural ce trăia mai mult din amintiri, a construit revista „Cronica” (odihnească și ea în pace!…), a reformat „Iașul literar”, reînviind un titlu ieșean emblematic („Convorbiri literare”) și și-a adunat numele pe coperțile câtorva notabile cărți de proză. E încă devreme să le întrevedem destinul în posteritate; timpul va decide. Inversând ordinea, l-a urmat în călătoria spre cealaltă lume precedentul redactor șef al aceleiași reviste, Dimitrie Ignea – astfel trebuind să descopăr încă un cimitir al Iașului, „Bunavestire”; câte or mai fi? Glod moldav. Biserică (încă) fără iconostas. Alături, imensul Combinat de utilaj greu, cât se poate de mort și el, Dumnezeu să-l odihnească.
Lume puțină: familia, câțiva vecini, doi tipografi, trei scriitori. Ignea a condus aproape două decenii revista „Iașul literar”, în care, printre alții, a debutat Labiș, apoi Marin Sorescu. Și sus-semnatul se numără printre cei debutați de Ignea, căruia aveam să-i editez, la „Junimea”, una dintre cele trei cărți de proză. Tipograf de meserie, autodidact ca și George Lesnea, a fost de o modestie exemplară, cunoscându-și cu sinceră exactitate și posibilitățile, și limitele. Dacă n-a fost să-și împlinească spectaculos destinul literar, barem a făcut pârtie tinerilor și a condus o revistă în vremuri în care efluviile generozității ingenue se învecinau cu absurditatea doctrinară și represiunea oarbă… Mai înghesui o batistă în buzunar, cercetez întristata adunare și-mi amintesc, fără să vreau, spusele lui Democrit: „Fugind de moarte, oamenii aleargă după ea.”