Viața nu i-a zâmbit mai deloc. A fost hăituit ca un câine, legat și aruncat în temniță, bătut până a leșinat, condamnat la moarte și apoi urmărit o viață întreagă. Cu toate acestea a reușit să-și învingă propriul destin și acum, la venerabila vârstă de 96 de ani, privește în urmă cu dorința ca acele vremuri să nu se mai întoarcă nici pentru dușmanii săi. Pentru George Ungureanu cei 96 de ani pe care i-a așternut pe răbojul vieții au fost extrem de trepidanți. În casa sa din Câmpulung Moldovenesc a adunat o poveste la care nimeni nu tânjește, o experiență de viață terifiantă, în care a purtat și cămașa condamnatului la moarte, dar și onoarea de a fi alături de oameni luminați, aruncați ca și el în închisori pentru nimic.
Chinurile lui George Ungureanu au început la scurt timp după cel de-al II-lea Război Mondial. După ce au încercat fără succes să-l racoleze, cei de la Securitate au vrut să-l arunce după gratii. A reușit să fugă și a stat ascuns timp de șapte ani, alături de oameni necunoscuți sau în camere secrete săpate în casa părintească.
A ieșit la iveală când urgia roșie părea că s-a potolit. A avut liniște doar trei ani, pentru ca apoi să fie luat din stradă și dus la Securitate. Bătut și schingiuit luni în șir, a avut parte de un simulacru de proces, în urma căruia și-a aflat sentința: condamnat la moarte.
A avut acest statut 401 zile, dar pedeapsa i-a fost comutată și, în 1964, după șapte ani de închisoare, a ajuns din nou în libertate.
Nici așa nu a avut liniște, fiind supravegheat permanent de Securitate.
O viață maltratată pentru motive pe care George Ungureanu nu le înțelege nici azi, la mai bine de jumătate de veac de la evenimentele care i-au marcat viața pentru totdeauna.
A refuzat propunerea Securității
De loc din Câmpulung Moldovenesc, George Ungureanu părea să-și fi găsit fericirea pe plaiurile Covasnei. Aici, într-un sat de români, și-a găsit aleasa inimii. Totul îi mergea din plin, iar venirea la putere a comuniștilor i-a dat ceva strângeri de inimă. Nu într-atât încât să facă vreun gest necugetat. Nici măcar prietenia cu un medic veterinar, membru al Partidului Țărănesc, nu a fost de natură să-i zdruncine încrederea că unui om cinstit nu i se pot întâmpla lucruri prea grave. Până în 1947, când viața sa a început să alunece spre un făgaș alunecos și greu de controlat.
„Am fost chemat la Securitate, la Sfântu Gheorghe, unde șef era Gabor Varga. Mi-a propus să-mi dea funcția de locotenent de Securitate, cu promisiunea că voi avea multe avantaje. L-am refuzat, pe motiv că sunt din Bucovina, mama e bolnavă și vreau să plec acasă, la Câmpulung Moldovenesc”, a povestit George Ungureanu prima întâlnire cu Securitatea.
O primă consecință a refuzului său a fost aceea că i s-a ridicat arma de vânătoare pe care o deținea.
Fără armă, cu inima îndoită și teama că noul regim nu aduce nimic bun, George Ungureanu s-a întors la Câmpulung Moldovenesc. A lucrat la pădure, iar apoi a încercat să pună pe picioare propria afacere, o torcătorie. Nu avea să stea prea mult acasă. În vara lui 1948, socrul său l-a chemat pentru a-i da o mână de ajutor la seceriș, în Covasna.
Vara acelui an avea să fie una fierbinte pentru George Ungureanu.
Fugar în țara lui
Pe 5 august 1948, un securist a bătut la poarta socrului său. Îl căuta pe el, pentru a-l conduce la Covasna, la audieri. Pe drum, spre gara de unde urmau să ia trenul, securistul l-a înjurat vârtos și l-a amenințat că la Covasna va spune și „ce ai supt de la mumă-ta”.
„Era o atmosferă apăsătoare în tot satul. Oamenii de acolo mă iubeau și îmi făceau semne să nu merg, să fug, că cei de la Securitate vor să mă aresteze”, a rememorat nonagenarul Drumul Golgotei.
Ajuns la gară, s-a urcat în trenul care-l ducea spre Infern. La o gară intermediară a profitat de faptul că securistul venit să-l însoțească la audieri a adormit și a fugit.
S-a tot ascuns apoi timp de șapte ani, timp în care a fost nevoit să se strecoare ca un hoț și să se ascundă de cei care-l vânau.
Era atât de speriat, încât orice mișcare pe care o auzea îl făcea să tresară.
„În prima noapte ca fugar am ajuns într-un lan de mazăre. De foame am încercat să bag ceva în gură. Am auzit un zgomot și am văzut ceva. Era un urs, care a fugit de mine, iar eu de el. Am vrut să merg acasă la socrul meu, dar m-am gândit că acolo mă așteaptă cei de la Securitate, așa că m-am adăpostit la o rudă”, a povestit George Ungureanu.
„Casa” dintre doi pereți
Cu gărzi special constituite pentru a-l prinde, George Ungureanu a reușit să ia legătura cu socrul său, care i-a făcut rost de o ascunzătoare, la un bătrân de 86 de ani, într-un sat de lângă Întorsura Buzăului. Aici a stat patru luni, după care s-a întors la socri, unde a mai petrecut alte două săptămâni. Înainte de Crăciunul din iarna lui 1948 s-a întors acasă, unde-l aștepta soția.
„Am ajuns acasă chiar când se colinda. Aici am stat până în primăvară, dar pentru că era periculos, un frate de-al meu a hotărât să-mi facă o ascunzătoare. A stricat un perete între două camere și a construit o ascunzătoare. Avea 2 metri lungime, 1,5 metri lățime și 1,6 metri înălțime, cu două țevi scoase prin temelie pentru aerisire. Intram acolo pe lângă plită, iar peste ea se așeza cutia de lemne. În tot acest timp am citit peste 400 de cărți și am așteptat să vină americanii”, a descris nonagenarul cum și-a petrecut șase ani din viață.
Nu a fost scutit de emoții, pentru că într-o vară era cât pe ce să fie prins de un căpitan de Securitate care îi vizita periodic casa părintească pentru a afla vești despre soarta sa.
S-a predat în 1955 și credea că totul s-a sfârșit. A fost acceptat în comunitate, și-a făcut acte noi de identitate, a primit o slujbă și viața părea că merge firesc.
Torturat luni în șir de 70 de anchetatori
Liniștea sa a durat mai puțin de trei ani. În ianuarie 1958, șeful său i-a transmis că trebuie să plece la Bacău, pentru a aduce niște piese de schimb. În seara de dinainte a văzut și un ultim film.
„Era Richard al III-lea, îmi aduc aminte și acum. La întoarcere, soția mi-a spus că are presimțiri că se va întâmpla ceva rău. Același lucru simțeam și eu, dar am încurajat-o”, a mărturisit George Ungureanu.
Scenariile pesimiste aveau să devină realitate a doua zi, în timp ce mergea spre gară, cu valiza în mână.
„M-am întâlnit cu trei indivizi, care m-au imobilizat și mi-au transmis că dacă am de gând să fug îmi vor trage un glonț în frunte. La Suceava, la Securitate, am fost luat în primire de locotenentul Benea, care mi-a spus că voi sta mult acolo”, a povestit bărbatul.
Și ce avea să urmeze a însemnat cel mai mare calvar al vieții. Din ianuarie 1958 și până în aprilie 1959, când a avut loc procesul de la Botoșani, nu a avut nici o zi de liniște.
„Am avut 70 de anchetatori în acest interval, fiecare cu metoda lui de schingiuire. Unul sărea cu bocancii pe degete, altul îți dădea cu genunchiul în testicule, altul lovea la splină și exemplele pot continua. Mă băteau cu ciomegele până leșinam, iar apoi mă udau cu apă să mă trezesc și o luau de la capăt”, a descris George Ungureanu viața din temnițele sucevene.
“Nu L-am pierdut pe Dumnezeu”
Acuzat că a vrut să răstoarne regimul condus de Gheorghe Gheorghiu Dej, George Ungureanu a fost dus în fața juraților pentru proces. Cu o noapte înainte a avut un vis. Se făcea că este în fața a cinci mitropoliți, iar doi i-au spus că are păcate de moarte, iar ceilalți trei că nu are păcate de moarte. A doua zi, la proces, cinci colonei de Securitate l-au judecat. Sentința a venit ca o lovitură de baros: pedeapsa capitală.
„Am stat calm și am zis că nu voi muri. M-au transferat la Jilava și aici am stat în postura de condamnat la moarte timp de 401 zile. În acea celulă eram 14 condamnați la moarte. Zilnic eram bătuți până ne umpleau de sânge. Nu conta că oamenii de acolo erau doctori, ingineri sau preoți, toți aveau parte de același tratament inuman”, a mărturisit George Ungureanu.
În cele din urmă, pedeapsa i-a fost comutată, iar în 1964 a văzut din nou lumina. “Nu L-am pierdut pe Dumnezeu”, așa își descrie George Ungureanu forța care l-a ținut în viață în toți acei ani.
Coleg de celulă cu mari personalități
La mai bine de 40 de ani de la ieșirea din penitenciar, George Ungureanu a reușit să-și publice și o carte. Intitulată „Camera zero”, cartea descrie chinurile din temnițele comuniste, dar și oamenii de seamă pe care i-a întâlnit și i-au marcat viața. Printre aceștia, savantul Alexandru Mironescu. Împreună descoperă un prieten comun: Părintele Daniil. „Din această clipă ești prietenul meu. Eu mă numesc Alexandru Mironescu, am fost profesor de fizică atomică la Academia Militară din București. Am o condamnare de douăzeci de ani și fac parte dintr-un lot cu Părintele Daniil”, se arată în cartea mărturie a lui George Ungureanu.
Savantul Mironescu nu a fost singura personalitate care a stat alături de nonagenarul câmpulungean. Printre colegii de celulă s-au mai numărat Constantin Noica, Ioan Ioanid și Valeriu Anania, cel care peste ani avea să devină mitropolitul Bartolomeu Anania.
De la toți a învățat câte ceva, în special despre iertarea și iubirea pentru semeni.
A fost membru al mișcării legionare
Unul din motivele care ar putea sta la baza celor șapte ani de pușcărie ar fi simpatiile din tinerețe ale lui George Ungureanu. Fost membru al mișcării legionare, în „Frăția de Cruce” de la Câmpulung Moldovenesc, nonagenarul a fost luat la ochi de autoritățile comuniste, iar procesele de la sfârșitul anilor ’50 au vizat tocmai aceste persoane.
De altfel, George Ungureanu nu își ascunde nici azi simpatia pentru Corneliu Zelea Codreanu, liderul legionar cu care are un tablou în una din camere.
