Dialog cu George Bondor, lector la Facultatea de Filosofie și Științe Social-Politice, Universitatea „Al. I. Cuza“, Iași
Tema fugii de istorie a românilor a fost abordată mereu de mari cărturari români. Românii sunt marcați de „dorul de acasă”, iar această statornicie, privită din perspectivă biblică, vorbește despre credința puternică și despre dialogul la fel de puternic dintre om și Dumnezeu. Din perspectivă culturală, atitudinea românilor poate fi înțeleasă, ca în lumea greacă, drept o raportare la centru și la margine sau ca existența unui viu dialog interior și a unei descoperiri perpetue a exteriorului. Postmodernitatea, la care lumea noastră se conectează prin fenomenul globalizării mai ales, nu va face, până la urmă, decât să întărească viața spirituală a noastră, pregătind terenul pentru o intensificare a vieții religioase.
– Domnule profesor, s-a tot vorbit despre o anume fugă de istorie a românilor. În perioada interbelică, și Lucian Blaga, dar și Liviu Rebreanu au vorbit despre acest lucru, cel puțin în cele două discursuri de la Academie. Și fuga de istorie, dar și asimilarea social-istoricului intră în contradicție cu învățătura Evangheliilor. Astăzi, nu?, ne aflăm într-o fază de asimilare a socialului agresiv, modern. Ce ne puteți spune despre această așezare a noastră între cele două extremități, din acest punct de vedere?
– În filosofia românească a fost deseori în atenție tema specificului național. Începând cu secolul al XIX-lea, aceasta a fost o problemă de mare interes nu doar la noi, însă în cultura română ea a supraviețuit mai multă vreme decât în alte culturi, întrucât puterea comunistă s-a folosit din plin de clișeele identitare. Așadar, unii au avut motive pur filosofice pentru a o aborda, în vreme ce alții au tematizat-o din rațiuni ideologice și politice. Dintre filosofii importanți formați în perioada interbelică, i-aș aminti și pe Vulcănescu, Cioran, Eliade și Noica. În acord cu o tendință filosofică a epocii, ei au încercat să identifice datele mentale – implicite, inconștiente – ale culturii populare românești. Au vorbit, în acest sens, despre o descriere a dimensiunii românești a existenței (Mircea Vulcănescu o numea chiar fenomenologie), despre o interpretare a „sufletului românesc” și a „sentimentului românesc al ființei” (Constantin Noica), ori despre o hermeneutică a credințelor religioase implicite (Mircea Eliade). În toate aceste demersuri, fuga de istorie a românilor reprezintă o temă constantă. Acestea sunt însă simple repere culturale. Fenomenul fugii – al cărui caz particular este fuga de istorie – merită o analiză fenomenologică mai adâncă.
– Iată că problema noastră, a românilor, cea a relației cu istoria, poate fi privită dintr-o perspectivă mai largă. Ea trimite la reperele identitare ale europeanului. Românii, cum se știe, au experiența statorniciei, așa cum ea a fost prezentă ca la popoare mari, precum grecii. Statornicia, de asemenea, ne pune într-o bună lumină și din perspectivă biblică. Faceți, vă rog, o descriere, din perspectivă filozofică, a fugii, în calitatea ei de atitudine spirituală. Care este specificul ei, din punct de vedere cultural, cel puțin?
– Pentru a descrie „fuga”, trebuie să pornim de la o evidență: „se fuge” dintr-un „loc” către altul. Avem de-a face, așadar, cu o geografie simbolică. Fenomenul acesta presupune situarea „spațială” a omului în lume, una riscantă și abruptă, câtă vreme vorbim despre părăsirea unui loc în vederea ocupării altuia. Desigur că nu e vorba despre spații și locuri fizice, despre simple părți ale lumii. În joc este mai mult decât atât, anume felul în care omul caută sensul situării sale în lume. Mișcarea dintr-un „loc” în altul este, de fapt, o mișcare existențială, iar la limită poate fi chiar o mutație radicală a omului. Ea nu izvorăște dintr-un simplu capriciu, nici nu este o atitudine teoretică. Nu derivă nici din lectura unei bibliografii obligatorii. Dimpotrivă, „fuga” se originează într-un sentiment al precarității, acela în care individul simte că nu e la „locul” potrivit și se hotărăște să ia măsuri reparatorii. Pentru a afla care este specificul „fugii”, am putea s-o punem față în față cu un fenomen de același calibru, dar mai bine determinat, cel al exilului.
– Atât fuga, cât și exilul presupun o schimbare de statut a omului, doar că exilul pare a fi mereu conotat negativ. Cum ar trebui el înțeles?
– Latinescul „exilium” provine de la verbul „ex-igo”, care înseamnă „a face să iasă”, „a împinge afară”, „a goni”, „a alunga”. De la acesta derivă atât „exilium” (scris și sub forma „exsilium”), adică reședință în afara patriei, gonire, exil, loc de refugiu, cât și „exilis”, adică slab, uscat, subțire, sărac, puțin, mic. Aceste semnificații ale termenului surprind, așadar, atât locul propriu-zis în care cineva este exilat, cât și ceea ce pătimește cel izgonit, sentimentele ce îl încearcă, modul în care suportă surghiunul și dorința sa de întoarcere. Fenomenul exilului poate fi descris, pe scurt, ca părăsire a locului familiar și situare, permanentă sau doar provizorie, în afara lui. Cum locul pe care fiecare îl resimte ca fiindu-i propriu este un veritabil centru al lumii sale, exilul reprezintă abandonarea, voită sau forțată, a centrului și situarea la margine. Plinătatea este abandonată în favoarea precarității. Exilatul devine, astfel, un ex-centric. Se impune însă o precizare. Când vorbim despre un centru ce poate fi pierdut sau regăsit, nu invocăm un topos fix, definitiv, ci fiecare om se poziționează față de acel centru recunoscut și experimentat de el pe cont propriu. Doar față de un astfel de centru viu și eficient al vieții noastre poate deveni activ sentimentul distanței. Reprezentările privitoare la centrul simbolic al lumii și, totodată, sentimentele ce însoțesc exilul diferă în funcție de presupozițiile active la un moment dat. Există câteva ipostaze istorice paradigmatice, la care ne raportăm ori de cîte ori vrem să descriem acest fenomen: experiența greacă, cea creștină și cea romantică.
(Larisa IFTIME, Constantin IFTIME sursa: Ziarul Lumina)
George Bondor, carte de vizită
Susține cursuri de Filosofie contemporană, Fenomenologie, Exegeză și argumentare în filosofie, Metafizică creștină. A fost bursier postdoctoral al Fundației Alexander von Humboldt (Freiburg, 2006-2007). Este autor al cărții „Dansul măștilor. Nietzsche și filosofia interpretării” (Humanitas, 2008), pentru care a primit premiul „Ion Petrovici” al Academiei Române și premiul de debut „Aurel Leon” al Ziarului de Iași. Este director științific al Centrului de Hermeneutică, Fenomenologie și Filosofie practică, din cadrul Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, editor al revistei științifice „Meta: Research in Hermeneutics, Phenomenology, and Practical Philosophy” și coordonator al Colecției Sophia a Editurii Universității „Alexandru Ioan Cuza”.
