FRUMUSEȚEA IUBIRII DE OAMENI

Frumusețea este calitatea unui lucru, ființă sau faptă, care trezește sentimentul de încântare. Iubirea sau dragostea este sentimentul puternic de afecțiuni pentru cineva sau pentru ceva. Trandafirii dau frumusețe grădinii, după cum o ființa frumoasă încântă. Florile presărate c-o nesfârșită varietate în bogatul cerc al naturii sunt tot atâtea degete arătătoare spre frumos și iubire. Dacă ele nu au avut parte de întristarea căderii în păcat a omului apoi ele se vor bucura la realizarea împăcării din împărțea păcii și a iubirii.
O grădină trebuie să îndeplinească anumite condiții ca să fie frumoasă, tot așa viața cu multiplele ei coordonate și nuanțe. Facerea lumii culminează în grădina raiului, care avea pomi frumoși la vedere și „buni la gustare”, iar în mijlocul lor pomul vieții”.
Pomii erau frumoși pentru că dădeau viața. Dragostea omului este legată de „pomul vieții”. Omul găsește în pomi și plante, o sursă de hrană, de îmbrăcăminte, de adăpost, de inspirație. Vorba: „cine taie un pom sau smulge o floare, ucide un om”, se deduce de la realitatea că pomii și florile produc oxigenul necesar vieții omului și-I prelungesc dragostea de viață. Frumusețea este un izvor de iubire, după cum iubirea un izvor de frumusețe. Iubirea face fermecătore toate asupra cărora se așează. Iubirea este cea mai esențială virtute. Prin încercarea de a o descrie n-o putem defini, căci iubirea trebuie trăită întrucât ea este o acțiune etică. Trăirea înalță această virtute și duce ființa omului pe o cale de glorie. De aceea, Sfânta Scriptură consideră iubirea o manifestare văzută a frumuseții umane. Iubirea este cheia de boltă și unitatea de măsură a faptelor care ridică peste lume, iar idealul omului se concentrează în noțiunea de dragoste față de cel care este coroana făpturilor: omul. Sfânta Scriptură semnalează, de la început, aspectul văzut al iubirii, când zice: „Iubește pe tatăl tău și pe mama ta! Cel ce va bate pe tatăl sau pe mama sa, acela să fie omorât, cel ce va grăi de rău pe tatăl său sau pe mama sa, să se omoare; de va lovi cineva de moarte pe un om, acela să fie dat morții” (Ieșirea 21, 12; 21, 15; 21, 17). Ceea ce reprezintă copii ca valoare, este în mare parte opera părinților. Copiii sunt datori să-I respecte și să-I iubească. Niciodată nu trebuie uitat ce au făcut părinții. De aceea datoria față de ei primește încă în Vechiul Testament caracter de lege (Ieșirea 20, 2, și Deuteronom 5, 6).