FRUMUSEȚEA IUBIRII DE OAMENI

Frumusețea este calitatea unui lucru, ființă sau faptă, care trezește sentimentul de încîntare. Iubirea sau dragostea, este sentimentul puternic de afecțiuni pentru cineva sau pentru ceva. Trandafirii dau frumusețe grădinii, după cum o ființa frumoasă încîntă. Florile presărate c-o nesfîrșită varietate în bogatul cerc al naturii sînt tot atîtea degete arătătoare spre frumos și iubire. Dacă ele nu au avut parte de întristarea căderii în păcat a omului apoi ele se vor bucura la realizarea împăcării din împărăția păcii și a iubirii.
Ideea că atunci natura se va înfrumuseța și că în locul scaiului va crește chiparos și în locul spinului mirt, se va veseli pustietatea și va rodi stepa, iar lemnele codrilor vor bate cu ramurile de bucurie – nu sînt pagini rare în acea desăvîrșire a naturii vizată de profeți (cf. Isaia 55, 12).
O grădină trebuie să îndeplinească anumite condiții ca să fie frumoasă, tot așa viața cu multiplele ei coordonate și nuanțe. Facerea lumii culminează în grădina raiului, care avea pomi frumoși la vedere și „buni la gustare”, iar în mijlocul lor pomul vieții”.
Pomii erau frumoși pentru că dădeau viață. Dragostea omului este legată de „pomul vieții”. Omul găsește în pomi și plante o sursă de hrană, de îmbrăcăminte, de adăpost, de inspirație. Vorba: „cine taie un pom sau smulge o floare, ucide un om”, se deduce de la realitatea că pomii și florile produc oxigenul necesar vieții omului și-I prelungesc dragostea de viață.
– Frumusețea este un izvor de iubire, după cum iubirea este un izvor de frumusețe
Iubirea face fermecătore toate asupra cărora se așează. Iubirea este cea mai esențială virtute. Prin încercarea de a o descrie n-o putem defini, căci iubirea trebuie trăită întrucît ea este o acțiune etică. Trăirea înalță această virtute și duce ființa omului pe o cale de glorie. Frumusețea este un izvor de iubire, după cum iubirea este un izvor de frumusețe.
De aceea Sfînta Scriptură consideră iubirea o manifestare văzută a frumuseții umane. Iubirea este cheia de boltă și unitatea de măsură a faptelor care ridică peste lume, iar idealul omului se concentrează în noțiunea de dragoste față de cel care este coroana făpturilor: omul. Sfînta Scriptură semnalează, de la început, aspectul văzut al iubirii, cînd zice: „Iubește pe tatăl tău și pe mama ta! Copiii sînt datori să-I respecte și să-I iubească. Niciodată nu trebuie uitat ce au făcut părinții. De aceea datoria față de ei, primește încă în Vechiul Testament caracter de lege, la Ieșirea 20, 2, și Deuteronom 5, 6.
Sancțiunea este categorică și aspră, ea era necesară într-o epocă de sclavagism, de vicisitudini și exploatare, cînd îndată ce putea cineva se arunca asupra celuilalt, iar dreptatea nu era a celui ce o avea ci a celui mai tare. Această concepție largă despre relațiile dintre om și om, în care să primeze iubirea, formează obiectul multor filipice biblice de la Geneza Vechiului Testament și pînă la Apocalipsa Sfîntului evanghelist Ioan. Ideea iubirii de oameni se temeinicește pe trăsăturile chipului divin al omului. În virtutea acestei origini, omul este chemat să stăpînească în lume, nu însă ca hegemon, ci ca egal îndreptățit de ceilalți oameni.
În antropologia ei Sfînta Scriptură conturează, în multe ocazii, imaginea eticii sociale a omului, „Ți s-a arătat, omule, zicea Osea, ceea ce este bun și ceea ce se cere de la tine: în bine, dreptate și milostenie (6, 8)”.
Biciuind obstacolele puse în calea iubirii și a faptelor de ocară predica profetului primi un caracter experimental. Iubirea sa are ceva de esență divină, Osea își iartă soția care I-a fost necredinciosă și care l-a părăsit și în loc să termine povestea cu ea, după obiceiul vremii, să-I dea Carte de despărțire și s-o lase, o iartă de păcatele de neiertat și o reprimește.
„Pentru trei păcate, ba chiar pentru patru vor plăti cu lacrimi și sînge” zice profetul Amos meșterul iscusit, care întruchipînd virtutea netrecătoare a iubirii strigă alarmat împotriva celor supuși mîndriei și asupririi. La Isaia 5 găsim un poem de dragoste pentru „via Domnului”, este o parabolă în care profetul dă o învățătură. Via care nu aduce rod va fi pustiită. „Via” este omul care va fi pedepsit pentru necuviințele sale, pentru lipsa de dragoste. Vor veni nenorociri peste el, cînd „ochii celor mîndri se vor umili, pentru că ei zic răului bine și binelui rău, fac întunericul lumină și lumina întuneric, fac amarul dulceață și dulceața amar” (5, 20). Cu totul sub impresia profetului se zice:
„Că-I mai dulce cununia
Dacă glasul lui mărește
Pe proorocul Isaia”. (Pr. Prof. Dr. Nicolae Neaga)