Ca într-o filă de Pateric a memoriei eclesiale, tipărită pe trupul târziu al umanității, adevărul „Frumuseții ce va salva lumea” răsărea embrionar și profetic încă din Renaștere astfel: Leonardo da Vinci, începând munca artistică la tabloul inspirat din scena evanghelică a Cinei celei de Taină, a ales ca model pentru chipul Sfântului Apostol Ioan Evanghelistul pe un tânăr în genele căruia mustea cuceritor și delicat frumusețea unei vieți virtuoase. Amplitudinea proiectelor și preocupările variate ale pictorului l-au făcut pe acesta să întrerupă activitatea la tablou pentru o perioadă destul de lungă. După câțiva ani, reluând interesul pentru finalizarea tabloului, da Vinci s-a îndreptat către periferia orașului, în zonele rău famate, căutând un chip hidos și desfigurat de vicii pentru a-l inspira în realizarea lui Iuda. Tragismul întâmplării vine din faptul că cel care acceptase să-l inspire pe da Vinci pentru chipul grosolan, trivial și urât al lui Iuda era cel care, în tinerețe, servise ca model și pentru chipul frumos și neafectat al Sfântului Apostol Ioan. Viața decadentă, cheltuită în periferiile existenței, dizolvă și flagelează frumusețea din „chipul slavei celei negrăite” prin „rănile păcatului”.
Frumusețea, taina Treimii Întreit Strălucitoare, palpabilă în iconomia hristică, valorizată eclesial și roditoare în genetica sfinților, respinsă sau îmbrățișată cu ardoare în veacuri de neîncetată căutare, dezvăluie vocația persoanei umane de ființă estetică trup și suflet, vocație surprinsă în chipurile duhovnicești ce în cromatica sumbră a unor timpi tulburi au picurat culori răpitoare: „Un om duhovnicesc este un om frumos. Fața unui credincios este frumoasă: există o armonie a chipului său. În timp ce chipul unui păcătos este hidos, întunecat, desfigurat sau purtător al unei false frumuseți. Adevărata frumusețe vine din interior, exprimând nevinovăția, extazul în fața profunzimilor lui Dumnezeu. Este taina luminoasă a persoanei plină de un sens profund și inexprimabil”, remarca părintele Dumitru Stăniloae într-un dialog cu M.A. Costa de Beauregard.
Păcatul, atentat tragic la taina omului și răpire din autenticitate, separă, rupe, opacizează, întunecă și autonomizează, aruncând „frumusețea cu înspăimântător rânjet într-un fioros adânc” (Gogol). Sfântul Siluan Athonitul, martor al epifaniei Frumuseții în deplin veac de hidoșenie tiranică, dădea mărturie despre cicatricea păcatului din ființa umană, dar și despre efectul taumaturgic al harului îndumnezeitor: „Am cunoscut odată un băiețel. Era ca un înger: ascultător, conștiincios și blând, alb și îmbujorat la față, cu ochii luminoși, adânci, buni și liniștiți. Dar când a crescut a început să trăiască în necurăție și a pierdut harul dumnezeiesc; iar când a ajuns de treizeci de ani semăna în același timp cu un om și cu un demon, cu o fiară sălbatică și un tâlhar, și toată înfățișarea lui era aspră și înfricoșătoare. Dar am văzut și altceva. Am văzut oameni care veneau în monahism cu fețe urâțite de păcate și de patimi, dar care prin pocăință și printr-o viață cucernică s-au schimbat și au ajuns plăcuți la vedere.”
Adevărata frumusețe, în dublul aspect interior și fizic, este una ce doxologiază frumusețea dumnezeiască, e una sănătoasă, deschisă, transfiguratoare, netrivială, negrosolană, pură, sfântă, neînșelătoare. Pseudo-frumusețea lumii actuale, fiică legitimă a păcatului cosmetizat artificial, e ofensator de vulgară, de senzuală, de respingătoare. Chipul frumos al unui monah este dăruire și disponibilitate, respect al frumuseții celuilalt, e o frumusețe care sporește cu trecerea vremii, e aceea frumusețe a Duhului Sfânt pe care a trăit-o Nikolay Motovilov alături de Sfântul Serafim de Sarov și despre care mărturia lui Dostoievski a devenit emblematică: „Știți că omenirea se poate lipsi de englezi, se poate lipsi de Germania, că nimic nu e mai ușor decât să se lipsească de ruși, că nu are nevoie pentru a trăi nici de știință, nici de pâine, ci doar frumusețea îi este indispensabilă, căci fără frumusețe n-ar mai fi nimic de făcut în această lume. Aici e întregul mister; toată istoria se cuprinde în ea.”
Când această „iarnă a frumuseții” (O. Clement) ne îngheață simțurile tuturor, sub căldura Duhului Sfânt istoria frumosului se mai scrie cu zâmbetul unui copil, cu privirea caldă a unui om, cu îmbrățișarea unui prieten, într-o doxologie a Frumuseții celei nepieritoare.
(Viorel I. COMAN)
