FRUMOASĂ EȘTI, PARASCHIVO!

Astăzi, 16 septembrie, la Suceava are loc întâlnirea absolvenților Liceului „Ștefan cel Mare”, promoția 1956. Îmi voi revedea colegii! Organizatorii (cinste lor!) mi-au trimis lista clasei, ornată cu sumedenie de cruciulițe în dreptul numelor celor ridicați la ceruri. Dintre profesori, nu mai trăiește nici unul. Dumnezeu să-i odihnească! La ora 10, ne vom aduna în preajma Liceului. Cum ne-om recunoaște? Au trecut 50 de ani, adică, jumătate de secol, adică, o viață de om. Puștii imberbi de atunci (am absolvit la 16 ani!) or fi niște bătrânei cu burtă, ochelari, chelie, gută, discopatie lombară și (mai știi?) Mercedes. La cea dintâi aniversare, venise unul cu Trabant-ul și restul, cu trenul. Acum, estimez bogăție de mașini – în afară de unul singur, fost ceferist și rămas credincios căii ferate. Va trebui să depășesc momentul jenant al întrebării „nu cumva mi-ați fost coleg?” și să mă prefac a-i recunoaște pe toți „din prima”. Bine că, la vremea aceea, nu existau școli mixte, altfel s-ar cuveni să joc teatru ieftin („Ce bine arăți, Paraschivo!”) în fața vreunei băbuțe smochinite, fonfăind din placă și amintind de fătuca sprintenă și suavă de odinioară, la fel cum ruinurile Târgoviștei depun mărturie despre fala gloriosului trecut. Între bărbați, ca să nu zic moșnegi, e altceva – se va accepta mai ușor ideea că, totuși, ne aflăm la o aniversare, nu comemorare. Dar, la urma urmei, de ce ne-am grăbit cu toții să dăm curs invitației? Întâlnirile la zece ani de la absolvire se petrec sub semnul tineresc al primelor izbânzi, al lăudăroșeniei temperate și al bucuriei simple a regăsirilor târzii. Ele atestă și bifează inserția reușită într-un social, deocamdată, doar pipăit: perspectivele încă se adulmecă. Revederile după 20 de ani sunt mai orgolioase și mai complicate. A fost răgaz să apară și împlinirile, și ratările (am scris cândva o piesă, cu lungă cariera scenică, nutrită tocmai din trăirile unei astfel de întâlniri – „Sâmbătă la Veritas”). După 30 de ani, apar, în luările de cuvânt rezumative, cele două argumente-beton: copiii și promoțiile. „Sunt tatăl (mama) unor copii de excepție și am scos 30 de promoții, din care s-au ridicat…” etc. La 40 de ani, vorbe mai puține și belșug de romanțe. Multă vreme, mesenii tac – tot ce era de spus, s-a cam spus. La 50 de ani (cine-i apucă) se va forfeca obligatoriu, în discuții, punctul de pensie și s-or inventaria beteșuguri, într-un conclav în care s-a insinuat ideea parșivă „care o fi fost turnătorul?” și-n care mai nimeni nu bea (interdicție medicală) ori bea prea mult, cu justificarea ipocrită a prilejului emoționant. Nu prea-i loc de romanțe, fiindcă nu doar tinerețea s-a mistuit în fum, ci înseși viețile noastre, ajunse într-un punct din care perspectiva se îngustează până la totală dispariție. Stelele ori steluțele ce vor fi ornat – cu sau fără deplină îndreptățire – cerul orânduirii răposate și-au încheiat de mult strălucirea, iar cei ce au izbutit să prindă din mers „trenul vremurilor noi „au coborât și ei, definitiv, pe peronul unde nimeni n-așteaptă nimic. Ne-am născut rău, tinerețea fiindu-ne înghesuită în acel nefericit pat al lui Procust ornat cu lozinci faine și soldat cu consecințe amare, iar revoluția ne-a prins prea îmbătrâniți (nu bătrâni, ci îmbătrâniți) pentru a cuteza să luăm viața pieptiș, de la capăt… Și, totuși, de ce ne-am întâlnit astăzi, la Suceava? Să ne amintim de copilărie, care ne-a fost amarnic de săracă și plină de nevoințe? Să retrăim o clipă viața de elev într-un liceu în care, pe atunci, erau profesori remarcabili, încorsetați de o programă analitică doldora de rigori proletcultiste? Să revedem un oraș care n-are mai nimic comun cu patriarhala Suceavă de odinioară? Ei bine, nu! Ne reîntâlnim, promoția 1956, ca să ne strângem mâinile, dovedindu-ne că (încă) existăm, că ne-a mai rămas, în suflete, un cotlon tineresc și romantic, că n-am trecut prin viață ca gâscă prin apă și fiecare, în pătrățica lui, s-a străduit să-și facă datoria – spun vorbe mari – către țara aceasta pe care noi, cei de modă veche, o iubim și-o respectăm în veci de veci. Avem, cu toții, convingerea (nerostită) că aceasta-i ultima întâlnire a promoției 1956. Să ne bucurăm de ea!