Voi câți prieteni cunoașteti care au cele mai ciudate frici, inoculate conștient de propriii părinți pentru a-i condiționa să fie cuminți, cum ar fi frica de … pene?
De la “Stai aici nemișcat să nu strici ceva.” până la șantaje de genul “Dacă pleci printre străini, eu mă îmbolnăvesc” sau „Dacă te căsătorești cu fata asta eu am să mor” spuse de părinți care vor să își țină copiii sub control fiindcă de fapt vor să își țină sub control propriile emoții și să scape de starea de frică, procesul este același. Trăiesc sau îmi imaginez o situație față de care simt o emoție care nu îmi place (în cazul nostru, frica), vreau să scap de ea și cum nu știu să lucrez eu însumi cu propriile sentimente, ceea ce îmi e la îndemână să fac e să modific exteriorul (alegerile copilului meu, după propriile mele criterii) pentru ca eu în interior să mă simt bine. Uneori e îndreptățit, chiar și acest proces (când într-adevăr copilul face alegeri periculoase), dar de multe ori nu e decât un șantaj inutil și nesănătos.
Firește, din același motiv, pot exista și consecințe bune, însă să avem tare mare atenție cum comunicăm aceste lucruri copiilor noștri, insistând pe partea pozitivă totuși, deși să îi atenționăm și de pericolele existente.
Dacă mie îmi e frică să nu se înece în apă, atunci pot să îl feresc cât pot de mult de apă, sau … pot să duc copilul la înot.
Îmi e teamă că nu va fi descurcăreț, atunci îl las să exploreze intr-un mod securizat situații cât mai diverse conform vârstei lui.
Îmi e teamă că se taie cu cuțitul, pot să țin toate cuțitele în dulapul de sus, sau pot să îl învăț să îl mânuiască.
E de dorit un asemenea comportament, care să pregătească copilul și pentru situațiile neplăcute ce pot apărea în viață, decât să fie reținut, inhibat de la orice acțiune din cauza a ceea ce s-ar putea întâmpla rău.
Deci, ca și structură de gândire, procesul ar fi următorul:
1. Trăim sau ne imaginăm o situație care ne face să ne fie frică. Ne putem întreba “De ce îmi e frică acum?”, sau “Ce încerc să evit când fac asta?” Și să ne răspundem singuri onest.
2. Evaluăm dacă e o situație în care e sănătos să ne fie frică sau nu. Dacă e “nu” și nu putem scăpa singuri de starea de frică, putem apela la un terapeut. Dacă răspunsul e “da” atunci luăm măsuri să evităm sau să micșorăm pericolul (nu ne suim în lift cu copilul în brațe alături de un om beat – când trăim o situație reală sau facem asigurări copilului – când doar ne imaginăm o situație negativă, de exemplu)
3. Luăm măsuri sănătoase să preîntâmpinăm efectele negative în viața copilului (și a noastră). “Il echipăm pentru neprevăzut”- cum spune soțul meu, cultivându-i însă sentimentul de “control” în locul celui de frică (trăit de noi, inițial).
4. Exersăm. Exersăm. Situații vor fi destule.
5. Ne simțim bine știind că avem un bun simț al evaluării rapide a situațiilor periculoase, abilitatea de a recunoaște și a ne asuma propria stare de frică (fără a o transfera și asupra altora inutil) și capacitatea de a acționa asupra noastră și asupra mediului pentru a limita efectele negative de care ne era frică inițial.
Psiholog Mihaela ZAHARIA
Parenting trainer & coach Mind Master
www.parenting.ro
