Am cunoscut ce înseamnă frica în legătură cu propriii mei copii, imediat ce am aflat că sunt însărcinată. La început, fiindcă nu știam ce efecte negative poate să aibă un vaccin făcut cu câteva zile în urmă. Apoi în luna a 5 a de sarcină, fiindcă ni s-a spus că bebele nostru nu crește și poate să aibă o boală genetică. În luna a 7 a, când ni s-a spus că fetița noastră are sindrom Down. Din fericire n-a avut, dar asta am aflat înainte de a se naște. Frica și înainte de naștere – cezariană de urgență din cauza unei hemoragii foarte puternice.
Și totuși, eu nu sunt ceea ce se spune “o persoană fricoasă”. Nu mi-e frică de avion, înălțime, animale, etc., nu am nici o fobie față de vreun anumit lucru. Însă în legătură cu copiii mei din când în când simt că îmi este frică. De la lucruri reale, pe care le trăiesc, până la lucruri ireale, pe care doar mi le imaginez. De la a coborî scările cu un copil de o lună în brațe, până la a-mi “preda” propriul copil, singur, asistentelor ce urmau să îi facă o anestezie generală înainte de operație.
Frica este considerată una din cele patru emoții de bază între furie, tristețe și fericire. E normal să o simțim și e de dorit să o trăim și să o conștientizăm ca atare. Nu e ceva rău, din contră e ceva sănătos. E ceea ce ne-a asigurat perpetuarea ca specie și reacțiile cele mai sănătoase de apărare împotriva pericolelor. Însă e ceva sănătos doar atunci când nu o deghizăm în altceva, în primul rând în fața noastră și când NE-O ASUMĂM. Când putem spune clar și răspicat, numai în mintea noastră măcar, doar pentru noi înșine: “Mie îmi e frică de ….” sau “Mie îmi e frică să nu ….”
Ceea ce de multe ori, oamenii nu fac. Și nici părinții. Deși simt că le e frică de un anumit lucru (real sau imaginat de ei, oricum în orice caz, emoția trăită e reală), nu își asumă această emoție și încearcă să scape de ea, modificând, cerând sau condiționând un anumit comportament al copilului.
Expresii ca “Ai grijă să nu cazi!” spun de fapt “mie îmi e teamă ca tu să nu cazi!”, însă exprimarea (obișnuită de altfel) îl responsabilizează pe copil pentru frica mea. Ceea ce NU e sănătos din punct de vedere psihic pe termen lung. Mai ales că de multe ori copiii, instinctiv, simt ceea ce simt părinții, deși nici ei nu pot verbaliza ceea ce percep.
Îmi e frică să nu fie tratat rău de către alți copii, atunci nu îl las să se joace cu alți copiii și îi aduc și multe, multe argumente. Ăsta e un alt aspect parșiv al fricii, faptul că dacă nu o privești în ochi cu îndrăzneală, se deghizează chiar față de tine și poate să aducă o mulțime de argument logice, greu de combătut doar ca să nu fie recunoscută ca atare.
Îmi e frică de apă, atunci nu îmi las copilul să intre în apă. Însă, mie îmi e frică, nu lui. În unele cazuri nici nu văd că lui nu îi e frică, că lui de fapt îi place, fiindcă proiectez asupra lui frica mea și … mă văd pe mine în oglindă fără ca măcar să fiu conștient de asta.
Unii părinți (conștienți de frica lor) insistă chiar mai tare în această proiecție asupra copilului, spunându-i de exemplu: “Nu ți-e frică de șerpi? Mie îmi e, uite ce scârboși sunt!” Chiar și acest proces, de a ne învăța copiii ce e frica, are o mare valoare educațională, cu condiția să facem clar distincția între acele situații în care e esențială o asemenea atitudine și când nu e. Iar dacă începem să evaluăm situațiile după acest criteriu, descoperim că sunt mult mai puține cele necesare, și mult mai multe cele în care nu e necesar să ne fie frică. E necesar ca și nouă și copiilor să le fie frică și implicit să se ferească de mașini pe stradă, de câinii vagabonzi în haită, de a bea băuturi alcoolice, de a lua droguri, de a se da peste cap în leagăn, de a se sui pe vagoane de tren (da, aici intervine influența televizorului, lipsa de discernământ a copilului și lipsa de explicații din partea părinților – și din păcate am cunoscut un caz letal ca urmare că frica sănătoasă lipsea cu desăvârșire … fiindcă așa făcea actorul în film). Dar nu e necesar să le fie frică de apă, avioane, animale obișnuite, etc. Firește fiecare familie are criteriile ei, dar e bine să le reevaluați periodic și conștient, fiindcă și noi la rândul nostru avem frici preluate pe care nu le mai punem la îndoială … și totuși nu avem nevoie de ele.
Psiholog Mihaela ZAHARIA
Parenting trainer & coach Mind Master
www.parenting.ro
