Frica de… frică!

Dostoievski spunea că „frica este blestemul omului”. Vine anul nou: este prea mult să spun că mi-e frică de 2018, dar teamă mi-e (între frică și teamă încap nuanțări, sinonimia nu-i perfectă). Ceva negrăit și nedefinit pare a avertiza asupra iminenței unor neguroase primejdii. Și cum frica își face culcuș doar în gândurile noastre despre viitor, apropiata schimbare a anului devine stimulul ce activează temerile nedeslușite ca mecanism de autoprotecție, tot așa cum tremuratul ostoiește frigul. În instalarea sentimentului de insecuritate intervine și insidioasa relație frică-vinovăție, pe care-l intuia Labiș când scria că „n-avem dreptul a ne plânge decât nouă și de noi”.
Este frica… noastră, made in Romania, și ne-o merităm, câtă vreme hărmălaia instaurată în țară nouă ni se datorește, incapacității românilor, hipnotizați de ținte false ori de egoiste mobiluri lumești, de a-și concentra pozitiv energiile, spre a le pune cu adevărat în slujba țării. Motiv pentru care și de frică… mi-e frică: duce la amorțirea unei reacții absolut necesare, aceea a instaurării curajului la rangul și locul ce i se cuvine. Curajul faptei realmente constructive și creatoare, că la discursuri, bășcălie, oftaturi și reprezentații am fost și rămânem mari meșteri.
Cineva constata, pe bună dreptate, că „oricum am da-o, tot nu-i bine”: avem frica de a muri, dar și frica de a trăi, frica de a iubi, dar și frica de a fi iubiți, frica de colectivitate, dar și frica de a fi singuri, frica de ceea ce știm, dar și frică de ceea ce nu știm – ș.a.m.d. Cum spuneam, chiar frică de 2018 nu mi-e, dar teamă, da. Nu că ne-ar aduce cutremure, asteroizi, apocalipsă, teroriști, bombe nord-coreene și incursiuni rusești; de altfel, teama nici nu figurează în scara de tip Richter a magnitudinii fenomenului, unde se înregistrează crescător doar seria grijă-frică-anxietate-teroare-paranoia-oroare-panică. Frica o naște efortul de supraviețuire, temerile, și ele instinctive, se circumscriu unor trăiri care pot fi cât de cât controlate.
Sigur că nu luăm în discuție patologia extremă a fricii, care înregistrează tot soiul de aberații – euphobia (frica de vești… bune), ranidaphobia (frica de broaște), cherophobia (frica de veselie!), deipnophobia (frica de conversații în timpul mesei!) etc., etc. Pot rămâne în discuție, eventual, ca exprimând dereglări psiho-sociale ale momentului, ergasiphobia (frica de muncă – vezi efectele bizare ale ajutorului social în ruralul românesc), hypengyophobia (frica de responsabilități – nimeni nu mai semnează nimic!) ori polyphobia (temeri multe și nedefinite – de la „ce va spune Europa?”, la poveștile cu drobul de sare de pe horn).
S-au produs mutații semnificative în postata fricii românești. De pildă, în comunism, doar 3% dintre respondenții unor sondaje se temeau de pierderea locului de muncă; acum, cifra se apropie de 40%! „Piramidele fricilor sociale” ante și postrevoluționare se prezintă invers una față de cealaltă. În trecutul regim, fricile „de bază” erau pierderea vieții sau a libertății din motive politice (de menționat că sondajul CURS a operat post festum, cu date culese din amintirile celor intervievați), pierderea locului de muncă sau a unor avantaje financiare îngustând spre vârf, prea puțin semnificativ, piramida. Astăzi, pierderea vieții și a libertății din motive politice apare cam de zece ori mai mică decât teama pentru viitorul incert al copiilor și al nepoților (4% față de 45%). Două treimi (!) dintre subiecții anchetați sunt pur și simplu înspăimântați de amenințarea rămânerii fără slujbă, iar jumătate dintre muncitori sunt îngrijorați de destinul noii generații (în vreme ce doar 1/5 dintre intelectuali încearcă astfel de motivate obsesii).
Nu-s semne că, în noul an, cu totul altele vor fi îngrijorările românilor. Cele împământenite, rămase „bune-n grad”, intră în obișnuințe. Atunci, cu ce temei așezăm sporită încărcătură de teamă în cârca lui 2018? Poate fiindcă tranziția se arată fără de sfârșit. Că politicianismul taie și mai și răsuflarea nației, făcând-o să-și macine prostește energiile în gol. Că, la noi, găsesc sprijin români ce doresc răul României. Că mârlănia copleșește țara zi cu zi, pas cu pas. Că, incredibil, anul Centenarului Unirii ne găsește mai des-uniți ca oricând! „Ciudat este – spunea Flaubert – că omul se teme adesea chiar de ceea ce speră”. O fi murind speranța ultima, dar de trăit, trăim o singură dată. O viață și-atât. Care ar putea fi împlinită, liniștită, sigură și demnă, într-o țară darnic blagoslovită cu de toate. Și nu-i. Am tot dat vina, întemeiat sau nu, pe turci, pe ruși, pe nemți, evrei, unguri – acum, s-ar cuveni să ne dăm palme în oglindă.