Frau Milutza

Eram „boboc” la facultate și, în primele zile, încercam să înțeleg traseele ciudate ale tramvaielor ieșene, care, pe atunci, o luau spre sud ca să ajungă în nord; brusc, pe linia lui 4, o „frână electrică” ne-a proiectat pe toți către peronul din față. Tramvaiul oprise între stații ca să urce un personaj ciudat: rotofei (așa mi s-a părut la prima înfățișare), negricios, cu pălărie neagră și costum la fel de negru, părea a cunoaște pe toată lumea, inclusiv pe vatmanul care se topea de fericire când bizarul personaj îi zgâlțâia zdravăn dreapta cea trudnic deprinsă cu roata frânei. „Bre, o isprăvit băiatul armata?!” – a interpelat noul călător pe un bătrânel fericit de întrebare. N-așteaptă răspuns și azvârle alta, în celălalt capăt al vagonului: „Casă cu țiglă ți-a trebuit?” Un slăbănog cu figură de pianist la filmele mute încearcă să explice, dar nu mai are cui, fiindcă noul venit, aplecat asupra „postului de taxare”, șușotește o glumă, pare-se deocheată, la urechea taxatoarei. „Auuu!” – face femeia, roșind mai degrabă de încântare decât din timiditate. „Îi dăm bătaie?” – întreabă vatmanul. „Dă-i drumul, bre!” – încuviințează călătorul în negru. „Cum zici matale, coane”. Și tramvaiul de Sărărie o ia încetișor pe creasta ce desparte Copoul de Țicău…
Așa mi s-a înfățișat, în prima zi petrecută la Iași, Miluță Gheorghiu. Tramvaiul oprise între stații pentru a urca Miluță, călătorii au considerat faptul cât se poate de firesc, tuturor li s-a luminat chipul în clipa în care a răsunat, în ușa anticului vagon, inimitabilul „Sanatate, bre!” N-aveam de unde ști atunci, în 1957, că voi fi, peste ani, atât de des în preajma lui Miluță și că unul dintre ultimele lui apeluri telefonice avea să-mi fie adresat, cu puțină vreme înainte ca, la „Eternitate”, bulgării muiați de o ploaie posacă să-l acopere pe actorul despre care, ciudat, pelicula nu poate oferi acum celor care nu l-au văzut și aplaudat mai nimic.
Mi l-am amintit observând că s-au împlinit zece ani de la apariția cărții intitulate „Surâzător, comedianul trecea”. Un deceniu adică, și nu prea știu dacă-i aniversare sau comemorare: cărțile au vârstele și viața lor, unele și-o petrec, motivat sau nu, în lumina plină a interesului general, altele trec, la fel de nemotivat, fără a izbândi să-și dobândească rangul ce-l merită. Tirajul modest al cărții Sorinei Bălănescu, dar și circulația poticnită a producției editoriale românești, conjugată cu o susținere modestă din partea criticii, n-au avut cum conferi opului statutul de adevărat best-seller ce i l-ar fi asigurat o mai generoasă promovare publicitară. Și câte năstrușnicii nu află cititorul!
Iată-l pe Miluță ajuns, în 1955, cu „Chirița în provincie” la Chișinău: se adresează sălii, încremenindu-și confrați: „Frați români, ne bucurăm să fim aici, printre voi!” Spectatorii izbucnesc în nesfârșite aplauze și, a doua zi, cronicarul dramatic de la „Moldova socialistă” apreciază la superlativ „Jocul tovarășei Miluța Gheorghiu”. Despre confuzia privind adevăratul sex al Chirițoaiei circulă mai multe legende, unele povestite chiar de Miluță, altele, de cei care i-au fost alături în turnee. Un copt avocat dintr-o localitate ardeleană i-a adus în cabină o jerbă de flori și i-a turnat declarații amoroase, însoțite de insistente avansuri. Într-un târgușor muntenesc, primarul, amețit până peste cap de nurii Chiriței, și-a manifestat public bănuielile și frustrarea: „toate damele mi le suflă șeful de jandarmi, ce vrei, prestigiul uniformei!” La Timișoara, ziarele nemțești au lăudat peste poate interpretarea lui Miluță, în termenii „Frau Milutza sehr gut gespielt”. În urmă cu mai bine de trei sferturi de veac, „Chirița” cutază un turneu la București. La cea dintâi reprezentație, jumătate din locurile sălii „Savoy” (primele rânduri) au fost misterios rezervate. Adevărată bătaie pentru bilete la casă și, totuși, jumătate de sală rezervată! Cui? Și iată că primele locuri încep să fie ocupate: bărbi, chelii, ochelariști – erau nici mai mult nici mai puțin decât membrii Academiei Române! Onorabilul for a solicitat bilete pentru academicienii veniți in corpore, fapt fără precedent de-a lungul întregii istorii a teatrului românesc și care, de altfel, n-avea să se mai întâmple vreodată!
„Nemuritorii” se pare că au ajuns oaspeții lui Miluță nu numai din dorința de a se amuza la acest adevărat regal teatral, ci și din alte câteva pricini, mai apropiate de misia lor academică: să asculte dulcele grai moldovenesc, căruia Academia i-a atribuit doar rol secund în plămădirea limbii române literare, să dibuie încărcătura de modernitate tezaurizată în montarea unui vodevil clasic și să afle de la cea mai autorizată sursă explicația perenității textului considerat de spiritele rafinate „subțirel și desuet”. După cum atestă gazetele, academicienii nu numai că au aplaudat, dar au și ovaționat îndelung.
D-ale lui Miluță – și câte nu mai sunt!