De ce nu ne-or iubi irakienii? Stăm acolo, la peste 40 de grade, încercând să facem ordine în țara lor amărâtă, și văd într-un sondaj BBC de săptămâna asta că 57% din ei cred că e OK să fim luați drept ținte de insurecționarii locali, împreună cu aliații noștri. 48% cred că e OK să fim chiar țintele atacului Al-Qaeda. În condițiile în care acești oameni nu au impresia că în Irak ar fi vreun război civil, ci unul de eliberare, și noi suntem primii de care trebuie să se elibereze (sub 20% au remarcat că și Iranul și Siria mai încurcă pe acolo), situația trupelor de eliberare mi se pare că devine într-adevăr o situație de trupe de ocupație, greu de susținut. Sprijinul pe care îl dăm guvernului care a fost ales în mod liber de irakieni e subminat chiar de prezența noastră, acești oameni fiind ținte doar pentru că cooperează cu noi. Și nu doar ținte pentru teroriști, deși și asta e foarte serios, dar mai ales țintele oprobiului public, din câte se vede prin sondaje, ca vânzători de țară. Nu mă mai mir că majoritatea parlamentului irakian ales a ajuns să rezide prin străinătățuri, chiar nu e de stat la Bagdad. La concluzia asta au ajuns și democrații americani, care s-au dezlănțuit săptămâna asta contra lui George W. Bush, pledând pentru o retragere masivă și imediată din Irak. Chiar dacă nu au reușit, toate talk-showurile și emisiunile umoristice au făcut bancuri pe seama generalilor din Irak și a președintelui, săpând și mai mult la încrederea publicului că rezistența eroică din Irak mai servește la ceva. În aceleași treimi, două treimi din publicul irakian crede că prezența coaliției face rău, nu bine, securității în Irak. Or simți ei ceva.
Nu mai încape nici o îndoială la ora aceasta că operația invadării Irakului a fost, din punct de vedere al planificării, o enormă greșeală. Nu aș vrea să iau partea celor care spun că în schimb Iranul trebuia invadat, remarc doar că mai mulți prieteni ai americanilor, printre care generali britanici, au început să ne spună adevărul despre superficialitatea planului de după invazie, despre puținătatea resurselor și erorile de gândire. Ca să dau doar un exemplu, cine, după părerea americanilor, urma să protejeze frontierele de mii de kilometri ale acestei țări a doua zi după căderea Bagdadului, de acești simpatici vecini numiți Siria și Iran? Poate au crezut că grănicerii lui Saddam vor veni la slujbă, ca de obicei, în loc să se ascundă pe undeva așteptând să vadă cum evoluează lucrurile? Nu are sens să ne plângem acum că intră insurgenții prin toate colțurile, ne-am făcut-o cu mâna noastră.
Bineînțeles, cititorii pot spune că există o soluție simplă. Să lăsăm acolo pe americani și să ne vedem de treabă, în fond suntem un partener minor al coaliției, nu ne-au ieșit afacerile cum am sperat, dar măcar să plecăm cât nu avem atentate în România și nu am avut nici pierderi. Acest punct de vedere are destul de mult sens. Dacă în Afganistan bătălia are șanse, și e chiar pe muchie, deci merită să rămânem în ea, mai ales că acolo NATO conduce operațiile, prezența noastră în Irak nu mai servește prea mult. Eu personal cred că americanii nu trebuie să plece, deși au intrat într-o situație cvasiirezolvabilă. Plecarea înseamnă realmente oferirea către Al – Qaeda a unui teritoriu mai aproape de Vest decât Afganistanul. Problema e că acest război nu se poate duce pe față și cu trupe regulate cum îl duc ei, mai ales dacă se va prelungi, și cred că strategii americani trebuie să caute forme legale și financiare să subcontracteze Irakul, să păstreze ceva sprijin oficial doar pentru guvernul local, dar lupta cu teorismul să fie dusă de intermediari contractați, nu de trupe regulate care au nevoie de aprobarea congresului pentru tot ce fac. Desigur, precedentele încercări de acest gen în America Latină au avut o presă îngrozitoare, dar situația de azi cere alt tip de soluții, inovative, și când vor veni democrații la putere vor fi chiar ei forțați să găsească ceva nou. În ce ne privește pe noi, da, să ne retragem, discret, păstrând doar o prezență simbolică. Suntem singura țară europeană care are un arab drept secretar de stat (doctorul Arafat), mai bine ne promovăm ca exemplu al integrării acestei comunități la noi, că e mare nevoie de exemple de succes în Europa, decât ca adjuncți ai americanilor în planul de făcut ordine globală.
Ministrul apărării american, Donald Rumsfeld, a făcut remarca celebră, în 2003, când a fost întrebat ce vor face irakienii după căderea lui Saddan Hussein, că se vor descurca precum românii după ce a căzut Ceaușescu. Remarca proiecta un fel de frăție între cele două popoare asuprite, revendicată și de diverși lideri de opinie români în zilele acelea, când noi consideram că e perfect legitim să invadezi o țară străină ca să răstorni un dictator. Când mă uit azi la opinia publică irakiană și văd că americanii sunt considerați de vină pentru toate îmi amintesc destul de mult de România anilor nouăzeci, în care pentru mulți Coposu era de vină că veniseră minerii și-i devastaseră sediul. Da, Irakul seamănă mult cu România anilor nouăzeci, cu confuzia totală a valorilor de atunci. Cu câteva importante diferențe: în România nu erau arme și vecinii noștri erau Moldova și Ungaria, nu Iranul și Siria. În rest, dl Rumsfeld a avut dreptate în principiu, greșind mai ales proporțiile. Dar proporțiile contează al dracului, după cum se vede.
