FRĂTĂUȚI (I). În 18 noiembrie 1393, Roman Vodă și fiii săi, Alexandru și Bogdan, întăreau fiilor lui Dragomir Albul, Giurgiu, Mihail, Petru, Dumitru și Todor, „un sat pe Suceava… iar hotarul acestui sat, dinspre o parte, Suceava, de la obârșia Sucevii drept la Movilă, la satele lui Radomir, de acolo drept peste câmp la altă movilă, de acolo drept la ocolul lui Radomir, la cornul de jos, de acolo la stejar, la marginea dumbrăvii, și de la stejar drept peste câmp la o movilă, de acolo, prin mestecăniș, la altă movilă, de acolo drept la plop, de acolo drept la Suceava”.
Numele satului lui Dragomir Albu și, ulterior, al fiului său, Giurgiu (Gheorghe, adică), apoi de Mihail, care devine staroste, nu este menționat în uric; abia în 14 octombrie 1489, când Ștefan cel Mare dăruiește satul, cumpărat de la nepoții lui Mihail, Stanciul, Ivanco și Isaico, fiii lui Fedco, mănăstirii Putna, numele Frătăuților apare în uric: „Frătăuți cu mori pe Suceavă, unde au fost curțile lui Giurgiu de la Frătăuți și ale fiului său Mihul Starostescul”.
În 15 martie 1490, printre bisericile întărite de Ștefan cel Mare mănăstirii Putna, se afla și „a 3-a biserică, la Frătăuți, cu popă”.
Ajunși iobagi mănăstirești, „toți meșeaii noștri țărani din Gicove și de Frătăuți”, cum scria Duca Vodă, în 20 aprilie 1701, au „început a fugi” cât mai departe de jugul sfânt al opresorului în sutană. Se vede treaba că „meșeaii” frătăuțeni nu citiseră pompoasele noastre cărți de istorie, în care se demonstrează, negru pe alb și viceversa, cum că brava cultură română s-a făcut, pe slavonește, în tinda mănăstirească (taman cât și îndumnezeirea), așa că au dat bir cu fugiții, fără să se mai lase ademeniți de promisiunile de „ruptoare” ale lui Duca Vodă, care îi anunța proclamativ: „Iată că domnie mea m-am milostivit și v-am tocmit ruptoare să dați precum veți vide… deci iată că vă scriem domnie mea nimică să nu vă spăimântați și să vă răsipiți, ce toți să-i aduceți la urmă, pentru că domnie mea v-au lăsat să fiți de poslușanie acei svinte mănăstiri și pentru paza potecilor ce sănt în prijma voastră precum au fost din veac”.
Mult amar au mai îndurat, de-a lungul veacurilor, bieții frătăuțeni, sub sfânta lăcomie călugărească. Într-un singur secol, cel care începe cu risipirea și promisiunile lui Duca Vodă, numai de belele au avut parte frătăuțenii. În 2 noiembrie 1727, Grigore Ghica Vodă le-a cerut „să dea goștina cu cisla”, adică 450 lei pe an pentru sipetele mănăstirești. Când nu mai suporta, frătăuțenii își iau, iar, lumea în cap, împreună cu vicovenii, și-atunci egumenul se plânge domniei, să trimită ispravnicii pe urmele lor, să-i întoarcă și să le mai ia încă 2 lei pe an de fiecare om, cum s-a întâmplat, de pildă, în 2 iulie 1742, în vremea lui Constantin Nicolae Mavrocordat, voievod care, pentru că țăranii nu se întorc, iar ispravnicii nu-i pot găsi, proclamă, peste câteva zile, în 13 iulie 1742, că sunt „ertați de conace, de podvoz și de cai de olac, și de solărit, și de folărit, și de pelceale, și de alte ce ar cere folarii”.
În 10 ianuarie 1750, egumenul Dositei al Putnei cere lui Racoviță Vodă ca ispravnicii să-i „înfrâneze și să-i supue ca să slujească la toate cele ce vor fi de trebuință mănăstirii” pe țăranii din Frătăuți și Vicove, iar în 16 octombrie 1784 arendează satele unor lipoveni. Cam târziu, pentru că, prin edict imperial, averile mănăstirești fuseseră secularizate, iar frătăuțenii, asemeni tuturor sătenilor din Bucovina, au beneficiat de o primă reformă agrară, fiecare primind cât avea în lucru, iar obștea primind imașuri și păduri comunale.
Recensământul lui Rumeanțev[1], din 1772-1773, înregistrează la Frătăuți, sat cu salvogvardia preînălțatului Graf, fără alte precizări, „147 – toată suma caselor”, însemnând 107 scutelnici ai mănăstirii Putna, 7 femei sărace, 4 preoți cu salvogvardie.
Primul administrator al Frătăuților Vechi a fost, din 1 mai 1785, Haas von Grunwald, satul fiind așezat pe domeniul fondului religionar[2].
Odată cu constituirea averii comunale și particulare în Bucovina (1783), frătăuțenii încep să se dovedească a fi gospodari de frunte, iar numele lor încep să apară prin documente, prin presa de mai târziu și prin cărțile Bucovinei (în 1774, satul avea 138 familii, deci era un sat mare, iar în 1784 – 318 familii)..
Primul frătăuțean al cărui nume apare într-un document (o plângere către Consistoriul Ortodox, din 1791) este preotul Gheorghe Acsăntievici. Apoi, în 1816, apar, într-o mărturie în favoarea lui Ioan Luchian, căruia i se furase un cal, vândut, cu 82 lei, la Bălcăuți, numele consătenilor lui, Dumitru Ciotău, Ilie Ivanciuc și Ioan Luchian.
[1] ACAD. ȘT. RSS MOLD., Moldovaîn epoca feudalismului, VII, I, Chișinău 1975, p. 352
[2] GAZETA BUCOVINEI, Nr. 15/1893, p. 2