Am urmărit și eu, ca tot omul, transmisia în direct, de la Belgrad, a Eurovisionului. M-a îmboldit la atâta amar de timp pierdut nu atât pasiunea de chibiț pentru reprezentanții României, cât mai ales curiozitatea de a vedea cum se descurcă sârbii.
Nu cred că a scăpat vreunui telespectator român caracterul de excepție al spectacolului meșterit de sârbi. De când Eurovisionul s-a democratizat, fostele state socialiste intrând în concurs cu prospețimea, energia, talentul și ambiția unor până nu demult barbari față de Occidentul luminat, dificila îndatorire de a găzdui o ediție a revenit și unei capitale de dincolo de Cortina de Fier: Riga, Kiev. Spre deosebire de capitalele Occidentale tot mai ostenite, atinse de o lene prevestind decadența, capitalele din Est fac din astfel de împrejurări precum organizarea Eurovisionului un prilej de a dovedi lumii forță. De aceea, poate, Kievul a surprins prin modernitatea desfășurării de forțe.
Ucraina e, ca și Rusia, de care s-a despărțit, un teren pe care au răsărit și înflorit multimiliardari de-a gata.
Strălucirea spectacolului de la Kiev era astfel de așteptat. Într-o țară având ca premier un fost pușcăriaș pentru corupție, actualmente putredă de bogată, sponsorii nu pot lipsi.
Belgradul e însă capitala Serbiei.
O țară pe care Uniunea Europeană o ține pe la porți, deși țări mult mai puțin pregătite pentru Piața Comună – precum România, Bulgaria – sunt parte a Uniunii. Chiar dacă pe post de consumatoare lacome și proaste. O astfel de situație, adăugată campaniei de manipulare a presei internaționale pentru a justifica diktatul prin care țării i s-a răpit Kosovo, a creat în România imaginea unui spațiu depărtat urieșește de lumea civilizată. Un cuvânt greu de spus l-a avut și propaganda Uniunii Europene prin nimic deosebită la nivel de clișee de cea kominternistă. Încurajată de politicieni șmecheri, corupți de la guler până la șosete, propaganda UE a creat în opinia noastră publică o prejudecată. Cea potrivit căreia cine nu face parte din Uniunea Europeană, ca noi, stă departe de modernitate. Indusă de șmecheri, sugestia e de superioritate a noastră, membri ai UE, față de țările care nu sunt.
Belgradul a dat o replică zdrobitoare acestei prejudecăți. Am putut urmări astfel una dintre cele mai moderne transmisii TV din istoria Eurovisionului.
În acest context e mai mult decât explicabilă situarea noastră pe locul 20. Interpreții, melodia au fost la înălțime. Sub orice critică a fost însă spectacolul de sunet și lumini, reclamat imperios de un concurs care e de televiziune și nu de radio. Numai că de gândirea spectacolului a răspuns televiziunea română.
Astfel încât insuccesul de la Belgrad nu e al interpreților, ci al TVR.
Va lua aminte la acest insucces conducerea instituției?
