Am urmărit cu interesmodul în care prezidentul franțuz l-a tratat eminamente cu sictir pe omologul său român, tocmai când ăsta din urmă avea chef să se bată oleacă pe burtă cu un barosan al planetei, ca să aibă apoi ce povesti la emisiunea „Nașul”, cu Radu Moraru în direct. Sarkozy, așa cum bine s-a văzut din secvențele televizate care au făcut înconjurul lumii, l-a expediat din două vorbe și trei gesturi, dar – sunt convins – comportamentul său, aproape brutal, nu îi era adresat președintelui României, ci persoanei Băsescu.
Fiindcă, pe bune, ce poate discuta șeful unui mare stat cu un asemenea ins? Cum se poate fraieri electoratul cu promisiuni și cu lozinci, asemănătoare ca valoare bilelor de sticlă colorată, pe care conchistadorii le ofereau băștinașilor sud-americani, în schimbul aurului? Cum poți ajunge să-ți urăști propriul popor, împărțit pe felii: profesorii, polițiștii, pensionarii, jurnaliștii? Cum poți plasa în funcții importante ale statului o gașcă de tipe habarniste, după ce ai profitat de calitățile lor? Cum îți poți culege fiica de prin baruri și cluburi, ca s-o trimiți apoi plocon în Parlamentul european ?
Sarkozy cred că merită felicitările noastre pentru felul de a-și arăta disprețul față de un tip sărac în calitățile cerute unui șef de stat european, cu excepția, poate, a demagogiei. În fața unor asemenea persoane, nici un crâmpei de etichetă oficială nu merită păstrat.
Apoi, cum din aceleași imagini televizate bine a reieșit, Băsescu s-a lăsat consolat de italianul Berlusconi. Abia cu ăsta se găsește oricând un limbaj comun, dacă ne gândim doar la schimbul de impresii despre bunăciuni și desfrâuri, sau despre mafia, cu care un tribunal sicilian tocmai a stabilit că premierul italian a întreținut legături strânse.
Când văd știri despre președintele român pe canalele de televiziune franceze, mă distrează că spicherii lor pronunță „Bășescu”, în loc de „Băsescu”.
Fără să știe cât adevăr conține eroarea lor involuntară.
